Rezistența anticomunistă din România

Rezistența anticomunistă din România
Parte a Insurgențele anticomuniste din Europa de Est
Informații generale
Perioadă 1947-1976 Loc România Rezultat Rezistența a fost suprimată Casus belli Anticomunism Dictatura comunistă
Beligeranți
Republica Populară Română/Republica Socialistă România Partidul Comunist Securitate Sprijinit de:  Uniunea Sovietică	Grupuri anticomuniste Legionari Monarhiști Țărăniști Sprijinit de:  Statele Unite  Regatul Unit Diaspora română
Efective
Câteva batalioane[1]	10.000 de rebeli
Pierderi
Necunoscut, însă cel mai probabil puține	2.000 de morți
Modifică date / text

Parte dintr-o serie despre
România comunistă
Organizații De partid Partidul Comunist Român  · Academia Ștefan Gheorghiu  · Scînteia  · Gărzile Patriotice  · Uniunea Tineretului Comunist  · Organizația Pionierilor  · Șoimii Patriei De stat Marea Adunare Națională · Consiliul de Stat · Securitate Alte organizații Biserica Ortodoxă din România comunistă⁠(en)[traduceți] · Comturist⁠(en)[traduceți]
Lideri Petru Groza Ana Pauker Gheorghe Gheorghiu-Dej Ion Gheorghe Maurer Chivu Stoica Nicolae Ceaușescu Elena Ceaușescu
Ideologie Constituția din 1965 Totalitarism Comunismul național Tezele din iulie Protocronism Cultul personalității lui Ceaușescu
Politici Colectivizarea Naționalizarea Campania de alfabetizare⁠(en)[traduceți] Planurile cincinale⁠(en)[traduceți] De-Stalinizarea⁠(en)[traduceți] Sistematizarea Politica de austeritate din anii 1980⁠(en)[traduceți]
Cultură Daciada Cîntarea României Cenaclul Flacăra Obsedantul deceniu Emblema Drapelul
Represiune Cenzura Canalul Dunăre-Marea Neagră Reeducarea Deportările în Bărăgan Înscenarea de la Tămădău Experimentul Pitești Închisoarea Sighet
Proteste și rezistență Rezistența anticomunistă din România Mișcările studențești din București din 1956 Dizidența sub Nicolae Ceaușescu⁠(en)[traduceți] Greva minerilor din Valea Jiului din 1977 SLOMR Revolta de la Brașov Scrisoarea celor șase Revoluția Română din 1989
Relațiile cu URSS Ocupația sovietică (1944–1958) SovRom Desatelizarea RSR ⁠(en)[traduceți]
Relațiile cu alte state Relațiile dintre RSR și Coreea de Nord⁠(en)[traduceți]
v d m

Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989). A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70^{[nota 1]}. În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist. Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului. Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe^[2].

Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților. Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976. Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic^[3]. Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005^{[nota 2]}. În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut^[4]. Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.

Geneză

În martie 1944, Armata Roșie invadează Bucovina de Nord, care, la acel moment, era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich. Primul act de rezistență este oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei Române, este creat^[5] și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic^[6] și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.

Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor^[7], pentru a se refugia în păduri. Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane. Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români. Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.

La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste. Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor violențe^[8]. Odată ce ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România. Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940^{[nota 3]}. În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag. Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944^[9].

În septembrie 1945, Generalul Aurel Aldea a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Macellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).

În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive. În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de Rezistență” embrionară^[10][11] pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă amenințare^{[12][IG 1][13][14]} la adresa înființării regimului comunist.

Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea forțelor anticomuniste. Un Comitet Național Român instalat la Paris în 1948^[15][16] însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc. În același timp, nici o structură de coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată. Acesta din urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.

Începutul mișcării de rezistență armată

La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite^[17] de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.

Pentru marea majoritate a membrilor rezistenței^[18], intervenția americanilor era consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor^[19] era un element major al motivației de care dădeau dovadă.^[20] Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac american^[21] împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure^[22] la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii '50.

Factori determinanți

Aplicare brutală a politicii comuniste

Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului Comunist Român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de Securitate, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar^{[nota 4]}. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților culturale^[23], sportive^[24], controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu de libertate^{[nota 5]}.

Valurile masive de arestări și epurări

«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă. Imensa majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate. Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete^[25]. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale^{[nota 6][nota 7]} și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire^[26]. Avem aici de a face cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membri ai claselor conducătoare: profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic de la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:

“

Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru este adevărat pentru că numărul lor crescuse cu o proporție considerabilă de femei și copii începând cu exproprierile de la 1 martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al celor care s-au alăturat după expropriere (...) Creșterea numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire în iarna următoare (...) și mi se spune din nou că la partizani ajung camioane cu provizii militare, uneori prin captură, alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui fenomen...[27].

”

Opoziția țăranilor la colectivizare

Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor^[28][29], campaniile au constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală^[30] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din comun.

Forța mișcării legionare

În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri^{[nota 8]}, inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Foarte activă, organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști^{[nota 9]} care le-au «uitat» atitudinea anticomunistă și acțiunile uneori violente, recrutând până în 1948^[31] foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radicale pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membrii^{[nota 10]}, iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă^{[nota 11]} mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși^[32] să sprijine rezistența anticomunistă din România^[33], mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.

Refuzul dictaturii comuniste

Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați în Europa de Office of Policy Coordination (OPC)^[34], antrenați în Franța, în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de tribunalele militare și executați^[27].

Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice

Considerate «reacționare» prin natura lor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz^[35]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu poseda o rețea școlară proprie^{[nota 12]}, Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”^[36][37]. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, instituțiile religioase iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»^{[nota 13]}: prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români^{[nota 14]}, regimul comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile comuniste din România, după modelul impus de Stalin,^{[nota 15]} au declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate bunurile^[38]. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964^[39][40]. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.

Tentative de rețele susținute din exterior

Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident^[41], cei care își doreau să lupte contra regimului comunist^[42] reprezentau o mană cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară. În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă^[32]. CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia^[43][44] și gata să se angajeze în lupta împotriva comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol^[45]. Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii de a combate comunismul. Acceptând oferta americană^{[nota 16]}, șefii legionari^{[nota 17]} au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.

În 1949, informate de Foreign Office că rezistența anticomunistă română se intensifica și beneficia de sprijin popular la țară, serviciile de informații occidentale au investit serios în acest proiect. Au fost selectați 100 de agenți, dintre care 50 urmau să fie parașutați în interiorul țării, iar 50 trebuiau să îi susțină din exteriorul frontierelor românești. Combatanții vor fi pregătiți și antrenați în Franța și Germania. Alți 100 de voluntari vor fi antrenați în Italia și Grecia. Șeful operațiunilor secrete ale CIA din acel moment, Gratien Yatsevich, a declarat că acțiunile realizate în România nu erau depășite, ca număr de agenți și ca resurse alocate, decât de acțiunile organizate pentru Albania, acestea din urmă fiind cele mai importante dintre acțiunile întreprinse în timpul războiului rece din Europa de Est^[46]. Printre primii voluntari români recrutați de CIA la începutul lui 1951 se numără: Constantin Săplăcan, Wilhelm Spindler, Gheorghe Bârsan, Matias Bohm, Ilie Puiu^{[nota 18]}. Vor fi primii parașutați în țară, în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1951, în Munții Făgăraș^[47]. Securitatea îi va prinde și va descoperi că au fost recrutați în Italia. Guvernul român va trimite o notă de protest americanilor, acuzându-i de ingerințe în problemele interne ale țării și subliniind că agenții CIA capturați fuseseră trimiși „pentru a pune în aplicare acte de sabotaj și de spionaj contra armatei române”^[46].

Următoarele grupe de combatanți au fost trimise în România în noiembrie 1951. Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan formau grupul ‘Jacques’, parașutat lângă Agnita. Apoi, în noaptea dintre 1 și 2 octombrie 1952^[48], a fost parașutat al doilea grup, sub numele de cod ‘Robert’: Mircea Popovici și Alexandru Tănase, undeva aproape de Calafat, lângă frontiera cu Bulgaria. Au urmat grupurile ‘Pascal’: Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, la 1 iulie 1953, în Apuseni, și ‘Fii Patriei’: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavril Pop, în iulie 1953, într-o zonă împădurită aflată undeva între județele Satu Mare, Sălaj și Bihor^[49]

Alți agenți vor fi trimiși din Grecia, printre aceștia numărându-se Toma Bebi, prins de Securitate exact la aterizare. Bebi va colabora cu Securitatea până la prinderea altor 12 parașutiști legionari.

Conform declarațiilor lui Gordon Mason^[50], șeful biroului CIA la București între 1949 și 1951, misiunea agenților parașutați consta în contactarea grupurilor de rezistenți din munți, informarea acestora cu privire la faptul că Occidentul era interesat de soarta lor, aprovizionarea lor cu arme, muniții, medicamente și bani. De asemenea, era prevăzut ca rezistenții români să primească stații de emisie recepție, prin care să rămână în contact cu Occidentul. Obiectivele esențiale erau, tot conform lui Gordon Mason, cunoașterea forțelor de care dispuneau mișcările de rezistență, furnizarea de informații despre activitatea armatelor române și sovietice, încurajarea combatanților din Rezistență pentru a acționa contra trupelor sovietice în caz de război.

Majoritatea operațiunilor de parașutare au eșuat din cauza infiltrării de către sovietici a serviciilor occidentale, a scurgerilor de informații pe această filieră și a organizării defectuoase^{[nota 19]}. Ipoteza bazată pe scurgeri interne de informații din cadrul serviciilor de informații britanice (contraspionaj MI6), și în special din cauza spionului Kim Philby^{[nota 20]} aflat în solda sovieticilor, care informa direct NKVD-ul nu este confirmat de C.N.S.A.S în 2016. Astfel, trei agenți formați de americani și trimiși în iunie 1953 în Munții Apuseni au fost capturați fără să fie executați, deoarece autoritățile comuniste doreau să facă din ei agenți dubli. În regiunile orașelor Oradea și Satu Mare, trei agenți parașutați au fost omorâți: unul într-un schimb de focuri, alți doi executați^[51]. În același an, un grup de 13 legionari trimiși de către CIA în România, este capturat, apoi judecat de către un tribunal militar^[52][32][33]. În octombrie 1953 are loc procesul acestor 13 combatanți, cu mare vâlvă. Cei 13 au fost condamnați la moarte și executați la 31 octombrie 1953, în închisoarea Jilava^{[nota 21]}.

Grupurile de rezistență

Grupurile de rezistenți români din munți au fost foarte numeroase și diferite^[27][53][54]. Se numără mai mult de o mie, precum și câteva zeci de centre ale rezistenței^[55][56]. Este vorba nu doar de grupuri înarmate, ci mai ales de organizații subversive, multe dintre ele în localități urbane; activitatea lor a fost cel mai adesea efemeră, unele implicându-se în realizarea și răspândirea de manifeste. Puține dintre ele au reușit să se coordoneze la nivelul regiunii în care se aflau. Conform arhivelor Securității care au putut fi recuperate și după mărturiile rezistenților care au supraviețuit, există câteva grupuri mai importante. Prin ‘importanță’ înțelegem fie numărul de membri, fie acțiunile excepționale întreprinse, fie urma vie pe care au lăsat-o în regiunea în care au combătut. Totuși, clasificarea grupurilor este o acțiune dificilă, deoarece pentru unele dintre ele informațiile nu sunt disponibile în totalitate (dosare clasate încă secrete în Arhivele Securității la SRI), iar pe de altă parte, martorii au fost de multe ori eliminați în totalitate de autoritățile comuniste sau, pur și simplu, au dispărut. Luând în considerare drept criteriu importanța activității lor și literatura disponibilă în arhive, sunt reținute șapte grupuri, descrise pe scurt, aici. Dacă ținem cont doar de mărimea dosarelor din arhivele oficiale ale statului, atunci numărul grupurilor este mult mai mare^{[VL 1][57]}. După descrierea a șapte grupuri remarcabile, un tablou sintetic adună toate grupările considerate importante de către C.N.S.A.S.

Teodor Șușman

Primar al satului Răchițele (în Munții Apuseni) de trei ori, pentru mai mult de zece ani, înainte de 1945, Teodor Șușman^{[TS 1]} a devenit unul dintre cei mai cunoscuți rezistenți ca urmare a descoperirii osemintelor sale, la 23 iunie 2010, de către CICC, Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului, dar și după cercetările făcute pe 5 și 6 iulie 2011^[58], cu scopul de a găsi osemintele fiilor săi, care l-au urmat în luptă: Toader și Avisalon Șușman.

Șef respectat și recunoscut în Țara Moților, Șușman va intra rapid în colimatorul autorităților comuniste, apoi va fi destituit din funcția de primar, la puțină vreme după ajungerea comuniștilor la putere, în 1945. Fiind greco-catolic și susținând Partidul Național Țărănesc, va fi calomniat și acuzat pe nedrept de comuniștii locali oportuniști și geloși pe reușita lui personală. După ce a încercat de mai multe ori, fără succes, prin mai multe scrisori^[59], să își dovedească inocența și să arate cât de perfizi erau acuzatorii, Șușman se simte în pericol și decide să fugă în munți. Acest lucru se va întâmpla în august 1948, iar Șușman va fi însoțit de cei trei fii ai săi: Toader (Teodor junior), Avisalon și Traian. La început, rezistența lor se va limita la asigurarea supraviețuirii, apoi va include reacția la teroarea impusă de comuniști asupra țăranilor care îi ajutau. Vor ataca mai multe cooperative și societăți de exploatare forestieră, fără să facă vreodată uz de violență contra muncitorilor sau cadrelor și încercând să micșoreze consecințele pentru aceștia din urmă. După trei ani de rezistență în fruntea unui grup format din zece persoane, Teodor va fi împușcat în 1951. Doi dintre cei trei fii ai lui vor muri în 1958, într-o șură incendiată de Securitate. Întreaga familie Șușman va avea un destin tragic, cu excepția lui Traian, singurul care va supraviețui după ani lungi de pușcărie.

Maior Nicolae Dabija - Rețeaua „Frontul Apărării Naționale, Corpul de Haiduci”

Există încă un grup armat din regiunea Munților Apuseni, numit Frontul Apărării Naționale - Corpul de Haiduci, pe care istoricii îl consideră drept important. Acest grup era condus de un fost ofițer al armatei regale, care participase la războiul împotriva URSS pe Frontul de Est, Maiorul Nicolae Dabija^{[ND 1]}, și va ataca biroul perceptorului din Teiuș, înarmat cu carabine și pistoale. Autoritățile române vor descoperi refugiul rebelilor după ce îl vor aresta pe unul dintre ei, iar acesta le va indica locul, pe Muntele Mare. O operațiune condusă de forțele de securitate se lansează împotriva rebelilor în dimineața zilei de 4 martie 1949. Conduși de Colonelul Mihai Patriciu, securiștii vor ataca vârful unde erau ascunși rebelii. Au urmat focuri și lupte corp la corp. Vor fi trei morți și trei răniți, în rândul comuniștilor. Dabija a fost arestat pe 22 martie 1949, după ce a fost denunțat de către un sătean. Pe 28 octombrie 1949, șapte membri ai grupului, printre care și Maiorul Nicolae Dabija, vor fi executați la Sibiu^{[ND 2][ND 3]}.

Colonelul Ion Uță

Inițiator al unui grup de rezistență important din Banat, Colonelul Ion Uță^{[IU 1]} este unul dintre cele mai extraordinare personaje ale Rezistenței române. Unul dintre grupurile de rezistență pe care le-a fondat a fost implicat într-o adevărată bătălie contra trupelor de Securitate, la Pietrele Albe, fapt foarte rar în mișcările de rezistență din România, care erau cel mai des axate pe defensivă. Prefect al județului Severin (între cele două Războaie Mondiale), în perioada 1943-1944 căpitan în armata română, Ion (sau Ioan) Uță a fost numit Colonel, apoi trecut în rezervă odată cu epurarea armatei de către comuniști. Șef (local) în Partidul Național Țărănesc (PNȚ) cu ocazia alegerilor generale din 1946, Uță a trebuit să fugă, deoarece se știa urmărit de Securitate. Prin urmare, el se retrage în munții Țarcul și Cernei. Încă de la implicarea lui în Rezistență, va căuta să organizeze și să coordoneze între ele diferitele grupuri de rezistență românească din Banat, cu scopul de a întări și a unifica forțele existente, apoi de a organiza o revoltă populară generală în regiune. Este unul dintre rarii șefi de rețea care au dorit să creeze un schelet regional, apoi național, pentru Rezistență, printr-un plan precis și un calendar. Format exclusiv din locuitori ai satelor de munte din Severin, grupul său va include 30 de persoane - în grup se vor infiltra elemente ale Securității, iar Uță va fi omorât în 1949.

Gogu Puiu - Rețeaua „Haiducii Dobrogei”

În jurul lunii iulie 1947, la București se decide formarea unei organizații de Rezistență în Dobrogea - aceasta va începe să acționeze în 1948, sub conducerea fraților Nicolae și Dumitru Fudulea (în nordul Dobrogei)^[60][61] și a lui Gogu Puiu (în sudul Dobrogei)^[62]. Li se va alătura Nicolae Ciolacu care va conduce mișcarea din centrul regiunii. Singurul supraviețuitor al Haiducilor din Dobrogea și care va publica în 1995 o lucrare completă despre Rezistența din această regiune^[63].

Grupul a fost numit Haiducii Dobrogei^{[GP 1]}. Legionar macedo-român, întors din Germania împreună cu alți câțiva camarazi, Gogu Puiu a organizat și a structurat Rezistența, sprijinindu-se în fiecare localitate pe micile grupuri de rezistenți care acționau independent, fiecare având propriul șef. Coordonarea va fi realizată printr-un grup de comandă ce va comunica printr-un sistem eficient de curieri. Între 1947 și 1956, Dobrogea a fost un centru de rezistență extrem de activ, în care au fost implicate numeroase familii, dintre care multe au devenit victime ale represiunii comuniste. Aproape toți combatanți vor fi uciși de Securitate, sau vor muri ca urmare a torturilor. Supraviețuitorii vor fi trimiși în coloniile de muncă silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, adevărate colonii de exterminare prin epuizare, în care regimul comunist trimitea opozanții pe care nu dorea să îi mai vadă revenind în societate^[64]. Există mai multe dosare „Gogu Puiu” la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) în 2017, dar nici unul nu conține informații precise și detaliate în ceea ce privește activitățile sale ca rezistent. Informațiile accesibile pe acest subiect sunt parțiale, uneori contradictorii și se limitează la câteva rapoarte ale jandarmeriei sau note ale poliției acoperind activitatea acestui șef de cuib legionar în anii 1934-1940^{[nota 22][nota 23]}. Este urmărit și supravegheat încă de la înscrierea sa în Mișcarea Legionară din anul 1934 și este considerat de către Securitate drept un “terorist” și un “fascist”. Informații fragmentate privind activitățile sale de rezistent sunt foarte limitate. Totuși, este aproape sigur că Gogu Puiu a intrat în contact cu serviciile secrete franceze și americane la Viena, în 1945-1947, apoi, probabil, a fost format în vederea luptelor clandestine și a celor de gherilă. Carismatic, Puiu va lăsa după el impresia unui luptător curajos, hotărât, superior, asemeni haiducilor din secolele trecute. În iulie 1949, va alege să se sinucidă, explodând grenada pe care o avea tot timpul la el, în loc să cadă în mâinile comuniștilor.

Obiectivul Rezistenței din Dobrogea era să pregătească România pentru eventualitatea unui război între Occident și URSS. În acest context, Gogu Puiu ar fi putut fi un agent de legătură și cel care trebuia să pregătească terenul pentru sosirea americanilor.

Ion Gavrilă Ogoranu - Rețeaua „Carpatin Făgărășan”

Ca urmare a arestărilor masive din 1947, care afectează în mod special sute de studenți, militari și legionari din regiunea Făgăraș, toți cei care au scăpat cu viață au format grupul Carpatin Făgărășan^{[54][IG 1][IG 2][IG 3]}. Longevitatea grupului - 9 ani^{[nota 24]} - se explică prin organizarea sa de tip militar și prin tactica utilizată. Nu exista o centralizare geografică sau un cartier general, zona de intervenție era foarte largă, mobilitatea sporită, totul era făcut în așa fel încât să surprindă inamicul și să facă cercetările cât mai dificile. Folosind tactici de gherilă și despărțindu-se în mod regulat în grupuri mici, pentru a-și crește șansele de supraviețuire, Grupul Carpatin de Rezistență Națională Armată este cunoscut în special datorită supraviețuirii șefului său, Ion Gavrilă Ogoranu, care aduc numeroase detalii cu privire la supraviețuirea partizanilor în munți, în condiții extrem de dificile^{[nota 25]}. Legionar și credincios fervent, Ion Gavrilă Ogoranu a marcat spiritele și a servit chiar ca sursă de inspirație pentru un film românesc ce povestește viața de zi cu zi a unui grup de tineri rezistenți anticomuniști^{[nota 26]}. Dintre cei douăzeci de tineri care vor alege să își sacrifice tinerețea și viața socială pentru a lupta pentru libertate, doar doi vor supraviețui^{[nota 27]} în fața Securității. Majoritatea vor fi împușcați în timpul ciocnirilor cu Securitatea, sau vor fi trădați de apropiați ori de agenți infiltrați.

Toma Arnăuțoiu - Rețeaua „Haiducii Muscelului”

Longevitatea este prima caracteristică a grupului de rezistenți fondat și condus de locotenentul Toma Arnăuțoiu^{[TA 1]}. Haiducii Muscelului și-au dat 10 ani din viață pentru lupta împotriva comunismului. Mulți săteni și în special femei curajoase i-au susținut în tot acest timp și, dacă au fost prinși, au avut aceeași soartă cu ei. Majoritatea rezistenților au fost executați sumar, ceilalți au fost aruncați în pușcărie pentru mulți ani, în condiții inumane, și, de multe ori, nu au supraviețuit. Elisabeta Rizea a scăpat de acest destin, în ciuda torturii și a persecuției, și a devenit un simbol viu, apoi o icoană a Rezistenței românești. Durata acestei lupte a lăsat numeroase urme în arhivele Securității, permițând astfel istoricilor să facă multiple studii și analize. Conform informațiilor pe care le găsim aproape sistematic în rapoartele și mărturiile disponibile despre rețelele de rezistență, această rețea a fost nimicită de Securitate din cauza corupției membrilor săi, a trădărilor și a infiltrărilor agenților externi.

Victor Lupșa - Rețeaua „Vlad Țepeș II”

Personaj controversat al Rezistenței din regiunea Vrancea, Victor Lupșa^{[VL 2]} era pentru unii un șef respectat și dinamic, un colonel format în Iugoslavia, pentru alții un mincinos care nu avea decât studii primare, fusese reformat din cauză că avea un picior mai scurt, iar pentru o a treia categorie un spion în solda Securității și un trădător^[65]. Informațiile accesibile și disponibile în 2017 nu ne permit să tragem o concluzie clară și nici măcar să știm în ce condiții a fost arestat în 1955, apoi executat în 1956. Totuși, se pare că era vorba despre un personaj ciudat, care folosea minciuni și exagerări pentru a-i convinge pe țărani să se revolte. Va povesti tuturor că are susținerea lui Tito și a americanilor și că aceștia din urmă vor aduce arme și materiale. Începând din vara 1948, Victor Lupșa și Gheorghe Corneliu („Szarvas”) au înființat organizația Vlad Țepeș II, pe care au extins-o în trei regiuni: Galați, Brașov și Vrancea. Obiectivul lor era să ridice la luptă populația din zonele muntoase.

În 1948, Lupșa redactează un manifest anticomunist semnat cu propriul său nume și ștampilat cu o cruce creștină înconjurată de mențiunea Vlad Țepeș II. Mai apoi distribuie acest manifest șefilor de grupuri din diferitele sate în care își lansase mișcarea. Mesajul și referința la un mare domnitor român cunoscut pentru onestitate și dreptate, dar și pentru lupta neobosită împotriva hoților și a invadatorilor turci pare să-i fi sedus pe oamenii simpli și să fi ușurat fondarea acestei mișcări. Dar particularitățile locale au favorizat și ele aderarea la acest apel: mentalitatea regională foarte independentă (cultura secretului, dar și întâlnirile clandestine în păduri erau practicate de secole), o regiune izolată și înapoiată, căi de acces puține, drumuri foarte proaste sau chiar inexistente^[66]. Asemeni multor altor români, Lupșa credea în venirea iminentă a americanilor pentru a elibera teritoriul de comuniști și se purta în consecință. Astfel, a pus la punct noduri de rezistență și a pregătit structuri care să permită o revoltă masivă. Tipul lui de organizare era militar, incluzând paznici și semne de recunoaștere vizibile. Victor Lupșa va intra în contact cu mai multe grupuri civile sau religioase și va încerca, dar fără succes, să trimită un plic la legația americană. Securitatea pornise deja în căutarea lui, prin urmare, în februarie sau martie 1950, Lupșa se va ascunde în munți, împreună cu Gheorghe Corneliu.

Episodul numit chermeză a aruncat o umbră asupra intențiilor reale ale lui Victor Lupșa^[65][67]. În noaptea dintre 23 și 24 iulie 1950, apare un zvon conform căruia urma să fie dat semnalul pentru începerea revoltei. 19 sate așteaptă în van acest semnal, care trebuia să fie însoțit de arme, alimente și echipamente, ce urmau să fie parașutate. O singură comună va trece la acțiune: Bârsești. Un grup de țărani înarmați va reuși să îi oprească pe milițieni și pe activiștii comuniști. Dându-și seama de alerta falsă (din cauza inerției tuturor celorlalte sate), răsculații se vor refugia în pădure. Majoritatea vor fi prinși de Securitate, judecați și închiși. În septembrie 1950, în Munții Vrancei se ascundeau peste 100 de partizani. Gheorghe Corneliu se va sinucide în 1951, pentru a scăpa de următorii comuniști, iar Lupșa se va ascunde în pădurile din Munții Zagon, de unde se și trăgea. După mai mulți ani de urmărire și fugă, pe 27 noiembrie 1955, Lupșa s-a predat autorităților din Câmpulung Muscel, declarând că nu dorește să facă recurs la sentința din iunie 1951, de condamnare la moarte în contumacie. Va fi executat la penitenciarul din Iași, pe 3 decembrie 1956.

Dincolo de zona de umbră care planează asupra personajului Victor Lupșa, mișcarea Vlad Țepeș II rămâne, de departe, cea mai importantă dintre toate mișcările de rezistență din țară. Mii de țărani vor fi arestați și trimiși în pușcărie ca urmare a celei mai mari operațiuni represive lansate vreodată de Securitate, între iulie și octombrie 1950.

• - Portrete ale rezistenților români -
• 
  Iosif Capotă, Apuseni.
• 
  Alexandru Dejeu, Apuseni.
• 
  Lucreția Jurj, grupul Teodor Șușman, Apuseni.
• 
  Dumitru Isfănut (în dreapta fotografiei), Banat.
• 
  Căpitan Leonida Bodiu, Bistrița-Năsăud - Munții Rodnei.
• 
  Părintele Ioan Valeanu, preot greco-catolic^[68], grupul Căpitanului Leonida Bodiu, Bistrița-Năsăud - Munții Rodnei.
• 
  Dumitru Toader, Bistrița-Năsăud - Munții Rodnei.
• 
  Sergent major de jandarmerie Gavril Vatamaniuc, Bucovina.
• 
  Vasile Motrescu, Bucovina.
• 
  Vladimir Macoveiciuc, Bucovina.
• 
  General Ion Carlaonț, Craiova.
• 
  Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu, Munții Făgăraș (sud).
• 
  Ana Simion, rețeaua Haiducii Muscelului, Munții Făgăraș (sud).
• 
  Maria Andreescu (soție de preot ortodox), Munții Făgăraș (sud).
• 
  Maria Plop (soția lui Toma Arnăuțoiu), Munții Făgăraș (sud).
• 
  Părintele Ioan Constantinescu, preot ortodox, grupul Haiducii Muscelului, Munții Făgăraș (sud).
• 
  Căpitan Grigore Brâncuși, Gorj.
• 
  Nicolae Pop, Maramureș.
• 
  Gheorghe Pașca, Maramureș.
• 
  Aristina Pop, rețeaua Nicolae Pop (tatăl ei), Maramureș.
• 
  Gavrilă Mihali-Ștrifundă, Maramureș
• 
  Ică Tănase, legionar parașutat în România în 1953.
• 
  Ion Golea, legionar parașutat în România în 1953.
• 
  Ion Samoilă, legionar parașutat în România în 1953.
• 
  Ion Tolan, legionar parașutat în România în 1953.

Cele mai importante rețele de rezistență

Principalele rețele de rezistență de pe teritoriul României^{[69][70][71][72][VL 1][73]}

Regiune	Zona de activitate	Numele Grupului	Șeful Grupului (Principalii membri)	Periodă
Ardealul
	Apuseni	Teodor Șușman[TS 1]	Teodor Șușman (Toader -Teodor junior, Avisalon și Traian Șușman, Nuțu Bortoș, Gheorghe Mihuț, Ion Ciota, Roman Oneț, Mihai Jurj)	1948-1958
		Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă[74][75]	Căpitan Alexandru Suciu (Preot Gheorghe Mureșan, Lazăr Bondor, Ionel Manu)	1948-1950
		Capotă-Dejeu[76]	Dr Iosif Capotă și Dr Alexandru Dejeu	1947-1957
		Frontul Apărării Naționale, Corpul de Haiduci[ND 1][ND 2][ND 3]	Maior Nicolae Dabija (Frații Traian și Alexandru Macavei, Sandu Maxim, Sandu Maxim, Cornel Pascu, Iosif Clamba, Ioan Scridon, Titus Onea, Alexandra Pop, Augustin Rațiu, Gheorghe Oprița, Ioan Cigmăianu24, Victor Vandor, Viorica Buțuțui)	1948-1949
		Organizația Cruce și Spadă[77]	Gheorghe Gheorghiu Mărășești (Gavrilă Fortu, Aurel Potra, Alexandru Covaci, Traian Mereuț, Nicolae Negoiță, Mircea Oprescu, Nicu Boiangiu, Nicolae Pituru, Aurel Ciurcel, Ionel Iordan, Traian Pașca, Ion Torcea)	1948-1949
		Leon Șușman[78]	Leon Șușman (Simion Roșa, Gheorghe Șușman, Vasile Crișan, Ilie Vlad, Teodor Trânca, Vasile Răfăilă, Andrei Bicuț)	1948-1957
		Ștefan Popa[79]	Ștefan Popa (Ioan Robu, Bratu, Nicolae Suciu, Petre Mărgineanu[80], Silvestru Bolfa, Nicodim Lazăr, Sandu Maxim)	1948-1949
		Sandu (Alexandru) Maxim[81]	Sandu (Alexandru) Maxim (Cornel Pascu, preotul greco-catolic Nicolae Suciu, Petre sau Petru Mărgineanu, Florian Picoș, Mihai Florinc)	1948-1949
		Frații Spaniol[82]	Aron și Vasile Spaniol (Mulea Gavrilă, Popa Romul)	1948-1950
		Maior Emil Oniga[83]	Maior Emil Oniga	1948-1949
		Cornel Deac - Nicolae Moldovan[84]	Cornel Deac (Nicolae Moldovan, Ioan Mărgineanu, Miclea Ilie junior, Miclea Ilie senior)	1949-1953
		Că­pi­ta­nul Diamandi Ionescu[85]	Căpitanul aviator Diamandi Ionescu (Iosif Codoreanu, Simion Gălbează, Victor Marc, Ioan Mârzan, Gheorghe Spulbatu, Victor Lădar, Vasile Marc, Doctor Remus, Simion Grozav, Vasie Vătcă, Constantin Vătcă, Filon Metodie Cirebea, Filip Grozav, Gavril Herculea, Ioan Vlad, Iosif Giurgiu, Ștefan Vătcă, Nicodim Cirebea, Augustin Țolea, Iona Ciulea, Ioan Cidrea, Vasile Iancu, Laurențiu Pop junior, Victor Puiu, Gligor Cidrea, Ioan Stoica)	1949-1950
	Bistrița-Năsăud	Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanele Negre[86]	Căpitan Gavrilă Olteanu[87] (Locotenenți Dumitru Șteanță și Nicolae Paleacu)	1946
	Bistrița-Năsăud - Munții Rodna	Liga Națională Creștină sau Garda Albă[54][88]	Căpitan Leonida Bodiu[89] (Ioan Burdeț, Dumitru Toader[90])	1948-1949
	Brașov[91]	Organizația Vlad Țepeș II (Brașov)[VL 2][92]	Victor Lupșa și Gheorghe Corneliu (zis „Szarvas”) (Ion Neguț)	1949-1950
	Crișana și Arad	Valer Șirianu[93]	Valer Șirianu (General Baloșiu, colonel Rădulescu, dr. Boieriu, Preot Tiberiu Dârlea, sub-ofițer Ion Ardelean, Sabin I.)	1948
		Gligor Cantemir[94]	Gligor Cantemir (Ioan Faur din Baltele, Pavel Bacoș din Valea Mare, Hagea Iulian zis Leanu, Dărău Igna din Cil, Ioan Lazăr din Roșia, Ioan Jurcuța, Iulian Hagea, Ioan Lulușa, Pavel Dobre, Pavel Lulușa, Ioan Lupei)	1947-1952
		Mișcarea Națională de Eliberare[95]	Ioan Blăgăilă (Ioan Grosolina)	1949-1952
		Adrian Mihuț[96]	Adrian Mihuț (Gheorghe Poenaru, Pavel Suciu, Moise Sârb, Constantin Buțiu, Pavel Bonța, Gheorghe Maniu, Gheorghe Deheleanu, Simion Văcean, Teodor Ardelean, Virgil Căpitan, Ioan Stoica, Pavel Ignișca, Părintele Ioan Crișan, Aurelia Crișan, Ioan Balaj, Gheorghe Momac, Iacob Opreț)	1948-1956
	Munții Făgăraș (Nord)[97]	Grupul Carpatin Făgărășan[54][IG 1][IG 2][IG 3]	Ion Gavrilă Ogoranu (Ion Ilioiu, Remus Sofonea, Gheorghe Arsu, Virgil Radeș, Gheorghe Șovăială, Ion Chiujdea, Ion Novac, Ion Mogoș, lon-Victor Pica, Nicolae Mazilu, Petre Novac, Jean Pop, Laurian Hașu, Andrei Hașu, Cornel Cîlțea, Marcel Cornea, Gelu Novac, Gheorghe Hașu, Mihai Malgan, Gheorghe Ramba, Dumitru-Bambu Moldovan, Vasile Moldovan, Ion Bărcuț, Toma Pîrîu zis Porîmbu)	1948-1956 / 1976
	Munții Făgăraș (Sud)[97]	Haiducii Muscelului sau Gruparea Nucșoara[TA 1]	Toma Arnăuțoiu și Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu (Petre Arnăuțoiu, Titu Jubleanu, Ion Chircă, Elisabeta Rizea, Constantin-Tică Jubleanu, Maria Jubleanu, Benone Milea, Virgil Marinescu, Ion Marinescu, Alexandru Marinescu, Gheorghe Mămăligă, Maria Plop[98][99], Cornel Drăgoi, Părintele Ion Drăgoi, Nicolae Ciolan, Mihai Gheorghe, Ion Pățitu, Nicolae Pățitu, Ion Săndoiu, Nicolae Adămoiu)	1948-1958
		Apostol[100]	Dumitru Apostol (Ștefan Ghelmeci, Gheorghe Ștefănescu, Părinte Nicolae Donescu , Ghe. Dorobanțu, Grigore Dumitrașcu)	1948-1949
	Hunedoara	Liga Partizanilor Români din Hațeg[101]	Lazăr Caragea (Petru Vitan[102], Iosif Nandra, Costa Ion Catănă, Costa Adam Bălaj, Costa Ion Daru, Costa Ion Daru junior)	1948-1952
	Maramureș[103]	Grupuri de preoți uniați (în diferite grupuri de rezistență)[104]	(preot greco-catolic Vasile Chindris, preot greco-catolic Vasile Hotico, calugarita greco-catolic sora Pelagia Iusco, preot greco-catolic Ioan Dunca Joldea, preot greco-catolic Gheorghe Mureșan, preot greco-catolic călugăr Miclea, preot greco-catolic Eusebiu Cutcan, călugărul greco-catolic Andrei Biriș, preot greco-catolic Vasile Gherman, preot greco-catolic Emil Riti)	1948-1967
		Gavrilă Mihali-Strifundă[105]	Gavrilă Mihali-Ștrifundă	1945-1949
		Vasile Popșa[106]	Vasile Popșa (Ion Popșa, Mihai Sofron, Ioan Rusu, Ioan Hotea zis Hricu, Stefan Tand, Gavrila I. Iusco, Gavrila G. Iusco, Ioan Dunca, Preoți greco-catolici: Ioan Dunca Joldea, Alexandru Chindriș și Vasile Iusco, Călugărul Pelagia Iusco, Maria Sas)	1948-1949
		Grupul Dragomirești[107]	Ion Popșa și Ion Ilban (Frații Gheorghe, Dumitru Pașca, Ilie Zubașcu)	1949-1956
		Vasile Dunca[108]	Vasile Dunca (Părăscău, Șerban Vasile-Simion, frați Gherman, Ion Frunză, frați Șandordin Budești, Ion Andreiea, Vasile Tomoioagă, Gheorghe Dunca)	1948
		Nicolae Pop[109]	Nicolae Pop (Achim și Aristina Pop[110], Preot greco-catolic Atanasie Oniga, Vasile Pașca, Vasile Hotea, Ioan Mâț, Ilieș Dunca, Gavrilă Dunca, Ioan Hotico, Dumitru Hotico, Vasile Chindriș, Ștefan Chindriș, Dumitru Chindriș, Mircea Dobre, Ioan Rusu, Vasile Tivadar, Vasile Blaga)	1949-1953
		Gheorghe Pașca[111]	Gheorghe Pașca (Ioana Vlad)	1946-1956
	Sibiu	Grupul Fetea (Pădurile Fetea - Noul Săsesc)[112]	Ionel Golea (Ion Golea, Ștefan Popa, Axente Păcurariu, Ion Samoilă, Vasile Vlad, Șerban Secu, Ion Cristea, Bubu Pintea, dr. Teofil Mija, ing. Aurel Ursu)	1944-1948
Banatul românesc[113]		Colonel Ion Uță [IU 1]	Colonel Ion Uță (Mircea Vlădescu, Dumitru Mutașcu, Dumitru Ișfănuț, Duicu și Gheorghe Cristescu, Ilie Cristescu, Nicolae Ciurică)	1947-1949
		Organizația Națională Creștină de Luptă Împotriva Comunismului[nota 28][114]	Arcadie Goian (Teodor Vasile, Sever Micula, Emil Casapu, Elena Botez, Gelu Fătăceanu, Mihai Ceclan, Ion Hudiță, Ștefan Oanca, Alexandrina Pretescu)	1948-1949
		Grupul de la Teregova[115]	Notarul Gheorghe Ionescu[nota 29] (Spiru Blănaru, Comandor Petre (sau Petru) Domășneanu, Pavel Stoichescu, Ion Stoichescu, Moise Anculia, Petru Berzescu, Ion Berzescu, Iacob Cimpoca, Tudor Rușeț, Petru Anculia, Iovan Berzescu, Gheorghe Ivănici, Ilie Ghimboașă, Ianăș Grozăvescu, Gheorghe Smultea, Horea Smultea, Romulus Marițescu, Nicolae Ghimboașă, Iancu Ghimboașă, Martin Copăceanu, Gavrilă Stoichescu, Nicolae Ciurică, Romulus Anculia)	1948-1949
		Aurel Vernichescu și avocatul Ioan Târziu[116]	Aurel Vernichescu și avocatul Ioan Târziu (Constantin Jumanca, Miron Ivănescu, Sebastian Crăsnaru, Ion Jumanca, Gheorghe Cristea, Victor C. Bisericosul)	1947-1949
		Petre (sau Petru) Ambruș[117]	'Petre (sau Petru) Ambruș	1948-1950
		Dumitru Ișfănuț (zis „Sfârloagă”)[118]	Dumitru Ișfănuț și Dumitru Mutașcu (Nistor Duicu, Ioan Caraibot, Victor Curescu, Gheorghe Serengău, Maria Vlădescu, Nicolae Ciurică[119], Iancu Baderca)	1949-1954
		Nicolae Doran[120]	Nicolae Doran (Nicolae Popovici, Ilie Dancea, Nicolae Caragea, Nicolae Gîru, Avram Gîru, Pavel Cotârlă, Vasile Martin, Vasile Măran, Pavel Brânzei, Maxim Pârcea, Vichente Dancea, Pavel Andrei, Cornel Lazăr, Nicolae Zarcula, Nicolae Irimia, Adam Măran, Nicolae Murgu, Gheorghe Stoia, Ștefan Luca, Valeriu Lazăr, Ion Andrei, Constantin Coniac, Luca Damaschin, Ioan Botișan, Paul Cojan, Dica Paul Botoș, Strein Olaru, Octavian Botoș, Puiu Roșu, Ion Chirilă și Nicolae Pența)	1948-1950
		Dr Liviu Vuc[121]	Dr Liviu Vuc (Iosif Hlobil, Virgil Atnagea, Anton Atnagea, Ștefan Drăgan, Ioan Beg)	1948-1952
Moldova
	Bacău	„Uturea” sau Gheorghe Ungurașu[122].	Gheorghe Ungurașu (Petru C. Baciu, Vasile Ungurașu, Eugen Berza, Petre Dascălu, Gioga Parizian, Mircea Motei Neculai Ungurașu)	1947-1948
	Bârlad	Constantin Dan[123]	Constantin Dan (Nicolae Borca, Costin Rusu)	1958
	Suceava (Bucovina) [124]	Constantin Cenușă[125]	Constantin Cenușă (Vasile Motrescu)	1948-1951
		Vasile Motrescu[126]	Vasile Motrescu	1948-1958
		Gheorghe Munteanu[127]	Gheorghe Munteanu (Sorin Mărgineanu, Colonel Vasile Cârlan, Virgil Cârlan, Gavril Poleacu, Costin Polec)	1948-1950
		Grigore Sandu[128]	Grigore Sandu (Dumitru Crăciun, Jenică Arnăutu, Grigorie Chelsoi)	1949
		Vasile Cămăruță[129]	Vasile Cămăruță	1949-1950
		Gavril Vatamaniuc[130]	Gavril Vatamaniuc (Ion Vatamaniuc[131], Mereuță Dumitru Constantin, Ion Chiraș[132] și Gheorghe Chiraș[133], Vasile Motrescu, Vasile Marciuc)	1948-1955
		Vladimir Macoveiciuc[134]	Vladimir Macoveiciuc (Silvestru Macoveiciuc, Sava Onica, Florea Arcade, Anghel Coroamă, Dumitru Bădiliță, Vasile Onica, Simion Tudose, Gheorghe Cârdei)	1944-1946
		Silvestru Hazmei sau Harsmei[nota 30][135]	Silvestru Hazmei sau Harsmei (Vasile Cujmir, Vasile Sved, Pavel Tiron, Alexandru Țurcanu, Ioan Motrescu, Alexandru Cosovan, Nicolae Preziuc, Gheorghe Horobeț)
		Gărzile lui Decebal[136]	Filaret Gămălău[137], Sublocotenentul Jenică Arnăutu[138] (Radu Cacina, Strătescu, doctor Vasilache, Aurel Botnariuc, Gheorghe Petrescu, Nicolae Chelsoiu)	1944-1949
	Vrancea[139]	Grupul Paragină (sau Vrancea)[140]	Frații Ion și Cristea Paragină (Gheorghe Mălăcescu, Vasile Sava, Ilie Nistor, Nicolae Ambrozie, Mihai Timaru[141][142], Aristide Zdru, Gheorghe Ungureanu, Teodosie Filimon, Evghenie Hulea)	1948-1953
		Gheorghe Militaru (Dumitrești - Vrancea)[143].	Gheorghe Militaru (Colonel Ioan Strâmbei, Victor Isofăchescu, Ionel Militaru, Grigore Cucu, Constantin Cucu, Ioan Cucu)	1948-1950
		Mâna Albă[144]	Căpitan de aviație Mândrișteanu (Mihai Bragă, Ghiță Bragă, Constantin Bârdan, Gheorghe Sandu, Vasile Călărețu, Constantin Grecea, adjutantul aviator Sandu din Sascut)	1951
		Organizația Vlad Țepeș II (Vrancea)[VL 2][145]	Victor Lupșa (Anton Macovei, Gheorghe Cornelia, Ion Caloianu, Dumitru T. Boștiog, Costică T. Danțiș, Simion Baraghina, Teodor Bușilă, frații Nicolae și Maftei Dănilă, Pantazică (?), Costică și Gheorghe Pintilie, Luca Bratu, Oprea Roșca, Pompiliu Manoliu, familia Bercuci, Ion Bratu (tată), Ion Bratu (fiu), Ion Bunghez, Gheorghe Bălan (tată), Gheorghiță Bălan (fiu), frații Ion și Gheorghe Brânzaru, Dumitru Rusu, preotul Manole Arghir, Vasile Maftei, Constantin Manoliu, Vasile Matei, Dumitru Botez, Ion Neagu, Victor Isofăchescu, Ionel Militaru, Dinu Bentea, Părinte Sebastian Popescu, locotenent-colonelul deblocat Ion Strâmbei, Dumitru Marola, Constantin Gabrieleanu)	1948-1950
Țara Românească
	Craiova (Oltenia)	General Ion Carlaonț[146]	Ion Carlaonț (colonelul Cărăușu, major Lucian Dimitriu, Constantin Grădinaru, Remus Radina, Tiberiu Țolescu, Ștefan Hălălău, Radu Ciuceanu)	1946-1948
	Gorj (Oltenia)	Căpitan Grigore Brâncuși[nota 31][147]	Căpitan Grigore Brâncuși (Locotenent-colonel Micandru Ionescu Vintilă, Ion Rădoi, Alexandru Stoichițescu, Constantin Tabacu, Gheorghe Martin, Gheorghe Dineu, Constanța Tabacu și Polina Sîrbulescu)	1949-1951
	Vâlcea (Oltenia)	Partizanii de la Arnota[148]	Ghiță Piele și Ion Oprițescu (Mihai Moronescu, Ion Costin, Temistocle Tomescu, Ștefan Teodorescu, Ion Constantin, Gabriel Bălănescu, Mircea Măzărean, Mișu Ocneriu, Constantin Văduva, Nicolae I. Constantin, Ioan Pavel zis Bostan, Gheorghe Popescu, Gheorghe Ionescu zis Brusture, Gheorghe Șitoianu, Peiciu Oprea, Ion Marinovici, Gheorghe Popescu, Constantin Ciorgan, Aristide Ionescu, Nicolae Păunescu, Ioan Chițoiu, Emil Sanfrancisco, Ioan Teodorescu)	1948-1949
Dobrogea	Dobrogea[149][150]	Haiducii Dobrogei[60][GP 1]	Gogu Puiu (Nicolae și Dumitru Fudulea, Gheorghe Filiu, frații Croitoru, Nicolae Ciolacu, Niculae Trocan, Gheorghe Garofil, Stere Piștalu, Gogu Minai, Gheorghe Moceanu, Gheorghe Manafu, lancu Zoricu, lancu Pirnea, profesor Florian, Iancu Ghiuvea, Iancu Beca, Cioșca, Stila Timu, Constantin Ghiță, Nicolae Conic, Gheorghe Grasu, Stere Grasu, Adam Ciungu, Stere Niculescu, Stere Hapa, Nicolae Hașoti, Iancu Cușu, Gheorghe Filiu, preot Mihăilescu, Nicolae Cocoș, Vasile Baciu, Gheorghe Dinu zis Donica, Niculae Jipa, Gica Perifan, Gheorghe Cresu, Gheorghe Gulea, Stila Timu, Plutonier Cenuse, Stere Stercu, Avganti, Nicu Marin, Toma Vasile, Gheorghe Arau, Ion Cotan, Stere Alexe)	1947-1952
Basarabia (RSSM) [151]	Ungheni	Armata Neagră	Teodor Coșcodan, Ion Ganea, Vasile Plașca, Simion Alexa, Gavril Bodiu, Gheorghe Bogatu, Ion Coșcodan, Hariton Ciolpan, Pavel Cațer, Mihail Jardan, Grigore Iovu, Grigore Herța, Maria Buruiană	1949-1950
	Bălți	Sabia Dreptății	Ion Moraru, Eugen Guțu, Mihail Gheorghelaș, Pavel Istrati, Vasile Oleinic, Alexandru Bobeică, Petru Lungu, Vasile Țurcanu, Chiril Morărescu, David Leahu	1947-1950
		Uniunea Democratică a Libertății	Anatol Miliutin, Nicolai Postol, Boris Novac, Vasile Barbovschi, Vasile Hriplivâi, Piotr Kapusta, Simion Untu, Alexei Coval, Sava Lopatinski, Kondrat Boris, Maxim Hrapcenkov, Artiom Borisov, Porfirii Silivestrov, Ivan Kovaliov, Akim Borisov, Ivan Eșan, Alexandr Korceak, Grigori Pelevaniuc, Mihail Doneț, Dumitru Pădureț, Alexandru Gonța, Djupo Golentunder, Nicolai Usatâi	1951-1952
	Soroca	Arcașii lui Ștefan	Vasile Bătrânac, Ion și Maxim Brumă, Pricopie Trofim, Vasile Cvasniuc, Vasile Băleanu, Mihail Ursachi, Teodor Colesnic, Vasile Cibotaru, Victor Solovei, Nicolae Prăjină, Teodosie Guzun, Anton Romașcan, Nichita Brumă	1945-1947

Structura și modul de operare

Dimensiunea grupurilor variază de la mici (mai puțin de 10 membri) la grupuri cu peste 100 de membri. Majoritatea grupurilor numără în jur de douăzeci de membrii^[27][54]. E prea devreme pentru a putea avea un inventar precis și de încredere cu efectivele Rezistenței, în ansamblul ei. În 2017, se numărau câteva mii de membri implicați personal în grupurile armate și în organizațiile clandestine, un număr la care trebuie adăugate câteva mii sau zeci de mii chiar de susținători pe linie logistică.

Faptul că Rezistența a fost dispersată și întinsă în timp și spațiu a făcut ca cercetările de după 1990 să fie mai dificile, în special în ceea ce privește identificarea informațiilor despre structura mișcării. O evaluare a arhivelor Securității, făcută de Consiliul Național pentru Studiul Arhivelor Securității (C.N.S.A.S) în 2003, oferă o cifră provizorie - 1196 grupuri de rezistență active între 1948 și 1960^[152].

După mărturiile rezistenților care au supraviețuit și prin coroborare cu rapoartele Securității, le putem face un portret destul de fidel.

Marea majoritate a grupurilor erau mici^[9] Iar șefii lor aveau doar o anvergură locală^[154]. Structura socială a grupurilor era eterogenă, incluzând un număr important de țărani, mulți studenți și intelectuali, dar și mai mulți soldați din armată^[27]. Ținând cont de faptul că schimbările sociale dramatice produse de dictatura comunistă au afectat toate clasele sociale (colectivizarea pământurilor, desființarea profesiilor liberale, naționalizarea tuturor întreprinderilor etc.), spectrul social al rezistenței române din munți semăna cu societatea română în ansamblul ei, deci țăranii reprezentau 80% dintre combatanți. În ceea ce privește etichetele politice, după opinia istoricilor Georges Diener, Florian Banu^[153] și Dorin Dobrincu^[155], afilierea rezistenților și a celor care îi sprijineau este marcată de o majoritate fără partid, restul împărțindu-se între Partidul Național Țărănesc (PNȚ) al lui Iuliu Maniu, Mișcarea legionară și Frontul Plugarilor. Este interesant de constatat că circa 5% dintre rezistenți erau comuniști, dar în dezacord cu puterea comunistă instalată la Moscova.

Rezistența acoperea aproape exclusiv zonele muntoase, dar și alte regiuni cu păduri dese, acesta fiind singurul tip de relief care le permitea să se ascundă și să supraviețuiască^[156]. Orice tip de rezistență urbană ar fi fost foarte dificilă, din cauza prezenței descurajante a sutele de mii de soldați ruși și a omniprezenței poliției politice și a informatorilor săi. Mulți dintre rezistenți nu își mai puteau exersa profesia (adeseori urbană) din cauza interdicțiilor sau a abolirilor decretate și erau obligați să fugă la țară. Pentru aceștia din urmă, rezistența reprezenta răspunsul la problema supraviețuirii în fața unei administrații care le devenise ostilă dar și, pentru cei mai curajoși, răspunsul la dorința de a se lupta cu dictatura.

Păduri dese în munți, văi abrupte, platouri la care se ajungea cu greu, toate acestea ofereau rezistenților un refugiu și o vizibilitate bună către câmpiile înconjurătoare. Mulți țărani sau pădurari din satele din jur îi sprijineau logistic și le furnizau informații prețioase despre mișcările unităților de Securitate sau ale miliției.

Grupurile de rezistenți se așezau întotdeauna în zone aflate în apropierea unor localități, fapt care le permitea să fie ajutați de un număr important de săteni. Asta le permitea, de asemenea, nu numai să poată să se ascundă și să se replieze ușor, dar și să fie ajutați de un număr semnificativ de săteni. Aceștia îi adăposteau, le dădeau mâncare și informații. Fără un astfel de sprijin, nici una dintre insulele de rezistență nu ar fi putut funcționa pe termen lung, în unele cazuri chiar până la 15 ani. Membrii Rezistenței armate nu erau numiți „partizani” de către populație, ci Haiduci^[157], termen care desemnează bandiții generoși, considerați eroi populari. Rezistentul și legionarul Ion Gavrilă Ogoranu, care a condus un grup de rezistență în Munții Făgăraș între 1948 și 1956 și a fost prins de-abia în 1976, descrie cu lux de amănunte viața și organizarea mai multor grupuri de rezistenți^{[54][IG 2]}

Mai degrabă decât o acțiune planificată, mișcarea de rezistență a fost o reacție spontană la valurile de teroare pornite de autoritățile ajunse la putere la începutul lui 1948^[158]. Această spontaneitate explică fragmentarea puternică și lipsa de coordonare între grupuri. Cu toate acestea, acțiunile independente și locale le-au permis acestor grupuri să fie multiforme și flexibile, fapt care a complicat anihilarea lor și chiar a asigurat o anduranță remarcabilă pentru unele dintre ele. În plus, în anumite regiuni, rețelele eliminate erau înlocuite de noi grupuri de rezistență.

O trăsătură caracteristică a Rezistenței din România este aspectul ei fundamental defensiv. S-au înregistrat foarte puține acțiuni ofensive, de genul sabotajelor sau al ocupării unor localități^[158]. Deși rezistenții nu constituiau o amenințare majoră pentru autorități, regimul îi considera periculoși din cauza simbolului pe care îl reprezentau. Atâta vreme cât insurgenții rămâneau liberi, ei constituiau o provocare tangibilă pentru regimul comunist, care pretindea să exercite un control asupra întregii țări^[159]. Viața era grea pentru acești oameni, iar mila nu avea ce căuta printre ei. Riscul cel mai important era infiltrarea securiștilor sau a informatorilor trimiși de Securitate. Infiltrații sau elementele dubioase, odată demascați, erau rapid eliminați, uneori după o judecată sumară.

Nu este o exagerare să vorbim despre eroism, căci condițiile luptei pentru libertate erau adeseori îngrozitor de dificile, fără nici un sprijin semnificativ din străinătate^{[nota 32]}, și asta uneori pe durata a 10 - 15 ani. Este greu de făcut o paralelă cu condițiile Rezistenței Interioare Franceze, deoarece aceasta din urmă, care nu a durat decât 3-4 ani, față de ocupația germană și de regimul de la Vichy, a beneficiat de un sprijin important din partea Aliaților și a fost, în cea mai mare parte, coordonată din exterior.

Represiunea

Forțele de securitate române au reușit să înfrângă forțele rebele datorită coordonării dintre poliția politică și Miliție, prin infiltrarea informatorilor în grupuri, prin strângerea de informații^[160] și prin manipulare^[161]. Rezistenții au fost ținta acțiunilor militare desfășurate pe termen lung și în mod sistematic de trupele regulate și bine echipate ale Securității. Forțele acestei instituții mergeau de la secțiune la batalion, ba chiar până la un regiment întreg. Ele includeau vehicule blindate, artilerie, uneori și aviație. Rezistenții sufereau adeseori pierderi serioase, cel mai adesea fiind victime ale trădării din partea celor care îi sprijineau sau din partea informatorilor infiltrați.

Metodică, Securitatea aplica 7 tehnici diferite^[162]:

1. Crearea unei rețele de informare. Informatorii erau recrutați sub tortură, dar și prin corupție, șantaj, sau prin utilizarea resentimentelor personale față de partizani.
2. Deportarea familiilor celor fugiți în munți.
3. Infiltrarea de informatori sau de ofițeri de Securitate în grupurile de rezistenți. Astfel, agenții se infiltrau în mănăstiri sau în sate de munte, deghizați în fugari, tăietori de lemne, păstori sau vânători.
4. Trimiterea de grupuri întregi de ofițeri de Securitate care se dădeau drept localnici.
5. Supravegherea electronică.
6. Defăimarea partizanilor în fața populației și utilizarea masivă a propagandei.
7. Utilizarea a numeroase trupe de Securitate pentru prinderea și blocarea grupurilor de rezistenți, ceea ce însemna trimiterea a sute de oameni pentru 5 sau 6 luptători pentru libertate.

Amestecul de tehnici de infiltrare și atac frontal masiv era combinația cel mai frecvent utilizată de poliția politică. Pe de altă parte, în perioada de 1945-1947, regimul comunist s-a folosit de foști legionari în lupta împotriva rezistenței. Astfel, au existat grupări fantomă, organizate de NKVD și Siguranță^{[nota 33]}, constituite din ex-legionari, utilizate de autorități în depistarea și prinderea celor care se aflau în munți (cazul grupării Mandea)^[163].

Rebelii arestați și cei care îi sprijineau erau fie uciși în interogatorii, fie judecați în procese publice sau cu ușile închise. Condamnările erau foarte mari: moartea, sau ani lungi de pușcărie sau de muncă silnică^[164]. Au fost pronunțate mai multe mii de condamnări. Unele penitenciare sau colonii de muncă sunt cunoscute pentru numărul mare de morți și pentru practicarea curentă a torturii. Astfel, mulți rezistenți au murit de epuizare, din cauza torturii sau a tratamentelor la care au fost supuși în sistemul carceral comunist^[165]. Pedepsele cu moartea erau executate discret, iar cadavrele se aruncau în gropi comune sau în păduri^[166], sau în public, pentru a intimida localnicii. Un număr important de deținuți care nu au fost executați au fost omorâți în afara pușcăriilor, în condiții ce nu au fost explicate și în totală ilegalitate^[167][168]. În zonele în care rebelii erau activi, țăranii sufereau în mod sistematic de pe urma intimidării și a terorii impuse de autoritățile comuniste.

Adriana Georgescu Cosmovici, secretara particulară a Primului Ministru, generalul Nicolae Rădescu^[169], a fost una dintre primele persoane arestate pe motivul apartenenței la o mișcare de rezistență. În iulie 1945, tânăra a fost arestată la București, bătută sălbatic de inspectorii poliției secrete și violată de paznici^[170][171]. Într-o declarație dată la Paris în 1949, ea denunța trei anchetatori care o amenințaseră cu arma, unul dintre ei fiind Alexandru Nicolschi^[172][171]. Nicolschi nu era pe atunci decât la începutul unei lungi cariere de torționar și asasin, conform dosarului său complet publicat de IICCMER și bazat pe arhivele C.N.S.A.S, mărturiilor înregistrate și muncii istoricilor^[173]. Considerând că justiția era prea „blândă” cu inamicii comunismului și în special cu rezistenții, pe lângă tortura pe care o practica în mod curent în timpul interogatoriilor, Nicolschi organiza lichidări extra-judiciare, scoțând prizonierii din celule sub pretextul unor anchete suplimentare. Urma executarea lor cu un glonț în cap, pe traseul transferului. Nicolschi nu a avut monopolul unor astfel de acțiuni, în prezent fiind dovedit în mod clar că asasinatele erau o „metodă de eliminare” obișnuită folosită de Securitate, în special pentru eliminarea permanentă a elementelor rezistente sau a celor mai dificili adversari.^[174].

Elisabeta Rizea și soțul ei, doi țărani care s-au opus politicii de colectivizare forțată a guvernului, s-au alăturat grupului de gherilă Haiducii Muscelului, comandat de Locotenent-Colonel Gheorghe Arsenescu, ajutându-i pe membrii acestuia cu alimente și alte provizii. Prinsă în 1952, Elisabeta Rizea va petrece 12 ani în pușcărie^[175], timp în care va fi torturată în mod regulat. Considerată o eroină de către români, ea a devenit un adevărat simbol național al Rezistenței române^{[ER 1]}, grație unui reportaj de la TVR difuzat în 2006.

Numărul de victime ucise din rândul rezistenților poate fi stabilit după studierea arhivelor dar și a numeroaselor memorii publicate după 1990. Arhivele oficiale indică mai multe sute de condamnări la moarte și totuși un număr mult mai mare de rezistenți au fost uciși în luptele cu autoritățile sau în diferitele etape ale detenției^[3]. Se estimează că au murit în jur de 2000 de persoane.

Vânătoarea implacabilă la care erau supuși rezistenții de către autorități, dar și tăcerea absolută cu privire la existența vreunei rezistențe demonstrează preocuparea exacerbată a regimului și teama ca nu cumva un simbol al nesupunerii să devină contagios^[27]. Renumitul luptător anticomunist, și fostul legionar, Gavrilă Ogoranu relatează discursul pe care rezistenții l-au ținut unor turiști din munți în anii 1950:

“

Spuneți-le tuturor că există întotdeauna un loc în Regatul României. Atâta vreme cât avem capul pe umeri, acest colț de țară va rămâne liber. Spuneți-le oamenilor să nu își piardă încerderea, căci va veni ziua când toată România va fi liberă. Rugați-vă la Dumnezeu pentru ea, pentru ca Dumnezeu să ne ajute[176].

”

Memoria rezistenței anticomuniste

Privirea României asupra Rezistenței și a Securității

Securitatea era organul esențial al PCR. Asigura menținerea partidului la putere prin acțiuni de supraveghere, prin spionajul intern a vieții private a populației și prin represiune. Această represiune a fost în mod particular foarte brutală până în 1964 și era îndreptată împotriva oricărei forme de contestare sau de rezistență. De aceea nu este posibilă disocierea Rezistenței românești de acest organ de poliție politică al puterii. Securitatea era, de altfel, vârful de lance și principalul instrument^[177] utilizat de puterea comunistă pentru a contracara toate mișcările de rezistență armată și, în cele mai multe din cazuri, de a le anihila. Subiectul rezistenței anticomuniste armate sau nu este strâns legat de Securitate. Perspectivele românești asupra fiecăruia dintre cele două subiecte trebuie să fie evocate împreună.

• Deși există mai multe institute de stat^{[nota 34]} create pentru a face lumină asupra crimelor comunismului și un raport prezidențial din 2006^[53][178] condamnând fără drept de apel regimul comunist român, deși s-au publicat sute de cărți și de articole documentate despre Rezistență și eliminarea fizică a opozanților, deși arhivele Securității s-au deschis și s-au făcut exhumări științifice ale victimelor Securității, se pare că România, sau cel puțin cei care o conduc, nu dorește să meargă până la capăt în acest demers de descoperire a adevărului cu privire la trecutul comunist al țării și în special cu privire la Rezistența anti-comunistă, subiect minimalizat de autorități și de majoritatea forțelor politice, în principal din cauza influenței puternice a foștilor membri ai sistemului comunist și a apropiaților acestora. Conducerea institutelor sus-menționate se schimbă odată cu venirea unui nou guvern și face obiectul unor polemici aprinse cu privire la probitatea persoanelor aflate în vârful ierarhiei și la faptul că aceste organisme nu sunt decât niște instrumente în slujba orientării politice aflate la guvernare^[179]. Există voci care pun chiar sub semnul întrebării o parte din credibilitatea acestor instituții din cauza faptului că ar fi dependente politic^[180].

• La mai bine de 25 de ani după căderea lui Ceaușescu și a regimului comunist, gradul slab de înlocuire a elitelor politice, adeseori ieșite din același sistem, și acapararea de către foști securiști sau comuniști și urmașii lor a politicii^[181] dar și a economiei^[182] - în România se vorbește chiar despre „privatizarea comunismului”.^[183] - sunt, după mai mulți comentatori și analiști, cheile pentru înțelegerea jumătăților de măsură, chiar a măsurilor false care au fost luate. Astfel, contrar celor întâmplate în alte țări din Est care au trecut prin dictatura comunistă, un număr foarte limitat^[173] de membri ai Securității sau ai Partidului Comunist, sau chiar de torționari ai regimului, au fost urmăriți pentru a fi judecați în România și un număr și mai mic au fost condamnați^[184][185]. Primele anchete și inculpări privind crimele comise împotriva umanității în timpul perioadei comuniste au fost instrumentate abia în 2014^[186]. Între 1989 și 2017, în România au fost deschise doar trei dosare privind crimele împotriva umanității, două dintre ele soldându-se cu condamnări definitive pronunțate în 2016 și 2017^[187]. Această situație merită comparată în perspectivă cu enormitatea crimelor și a dovezilor disponibile, atunci când nu a mai existat nici o îndoială după 1989 asupra exacțiunilor comise de Partidul Comunist Român și de către brațul său armat, Securitatea^[188]. În timp ce, în 2014, rezistenții care au supraviețuit după ce au fost eliberați au în continuare dosar penal plin de informații cu privire la delictele sau crimele comise împotriva regimului comunist, la polul opus, ofițerii de Securitate pensionari, cei care fost responsabili pentru persecuțiile sau crimele pe care acum justiția română le consideră prescrise, beneficiază de pensii mai mult decât rezonabile^[189]. Este interesant să constatăm și că, până mai 2016^[190], autoritățile române nu au dispus ridicarea vreunui monument important în memoria și onoarea Rezistenței Române^[191].

• Se pare că românii înșiși, tulburați de polemicile și luptele politice continue pe tema moștenirii comunismului, de după 1990, dezorientați de schimbările economice radicale din societatea românească (în special cei mai în vârstă), și mai preocupați de criza economică actuală (2008-2014), și-au pierdut parțial interesul pentru acest subiect^[192]. Prezența unor rapoarte false^[193] în arhivele Securității și tehnicile de manipulare a informației utilizate în mod curent de această instituție^{[nota 35]} fac și mai dificilă lectura acestei surse de informații. Iar foștii securiști profită de asta pentru a încerca să discrediteze arhivele, producând o confuzie și mai mare.

• Pentru a supraviețui într-o societate aflată sub supraveghere permanentă (apartamentele blindate cu microfoane, vecinii informatori făceau parte din realitatea cotidiană), în care teroarea suplimentară asigura menținerea la putere a regimului comunist, românii s-au închis în tăcere și uitare. Mulți dintre ei nu vor să vorbească despre trecutul lor, sau al celor apropiați, supunându-se dictonului: „Un român care se uită în oglindă își pune întrebarea: Dintre noi doi, care este turnătorul?”^[36]. Această situație restrânge numărul mărturiilor despre numeroase subiecte, cum ar fi Rezistența sau Securitatea, și îndepărtează o cercetare a memoriei fără de care catharsisul nu este posibil^[194].

• În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului este unul pozitiv^[195]. Astfel, chiar dacă lucrurile aveau tendința să se schimbe, o parte importantă dintre români privesc cu suspiciune acțiunile rezistenților și îi consideră bandiți, conformându-se astfel propagandei comuniste a vremii. Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de „curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950. Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea românească^[196], numărul impresionant de informatori^{[nota 36]} completează tabloul unei societăți blocate în ea însăși de comuniști. Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte, Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei sociale din țară^[197]. Absența unei legi serioase a lustrației^[198], așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania de Est, este un exemplu foarte lămuritor.

Ziua memoriei

A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la capăt pentru a comemora această mișcare. Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României^[199]. Contrar Poloniei care-și celebrează Soldații blestemați din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei^[3]. După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană. Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006^[53], ‘un negaționism neo-comunist’ planează mereu asupra României^[200] și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect.

Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți^{[nota 37]}este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști^[201]. Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ^{[nota 38]} asupra unei zile comemorative, fără să mai punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici. Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent^[202], minoritară în sânul rezistenței (mai puțin de 10% dintre luptători conform statisticilor Securității din 1951)^{[nota 39]}), chiar dacă foarte prezentă. În 2017 încă nu este totuși posibilă o evaluare precisă a proporției lor în cadrul rezistenței. Trebuie să adăugăm, de asemenea, că membrii idealiști și decepționați ai partidului comunist sunt și ei prezenți în cadrul rezistenței.

Există totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea comemorativă a rezistenței anticomuniste”^[203]. De altfel, în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe un amplasament unde, între anii 1960 și 1990 se înălța o uriașă statuie a lui Lenin^[190].

Institute de studii relative la memoria colectivă

• Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului (CICCR) - Este vorba despre o instituție privată (ONG), independentă de statul român. CICCR este un proiect susținut de către Fundația Konrad Adenauer și dezvoltat în cadrul Asociației pentru Memoria Victimelor Comunismului^[204].
• Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) - Instituție de stat, al cărei președinte este numit de către guvernul român^[205]
• Centrul de Studii asupra Comunismului și Postcomunismului Această instituție depinde simultan de IICCMER și de Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.) - C.N.S.A.S este o instituție de stat al cărei președinte este numit de către guvernul român.
• Arhivele Naționale ale României - Arhivele Naționale este o instituție de stat, al cărei președinte este numit de către guvernul român.
• Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) - Entitate a Academiei Române. Arhivele Totalitarismului - Site internet al revistei Arhivele Totalitarismului editată de INST.

Lista organizațiilor publice și private sau ONG

• Asociația foștilor deținuți politici din România - Asociația foștilor deținuți politici din România. Fondată în ianuarie 1990, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) apără memoria represiunii comuniste și conservă mărturiile orale ale membrilor săi. De asemenea, asociația se luptă pentru recunoașterea amplorii persecuției comuniste și pentru condamnarea crimelor și abuzurilor regimului comunist.
• Memoria Rezistenței - Memoria Rezistenței, site creat de foști deținuți politici din România.
• Fundația Academia Civică administrează Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței la fel precum și Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (CIEC) din București, dedicat memoriei victimelor comunismului și a Rezistenței românești - Fundația Academia Civică.
• Fundația Culturală Memoria - Fundația Culturală Memoria - Creată imediat după Revoluția din 1989 de către fondatorul ei, Banu Rădulescu, scriitor și fost deținut politic. Ea vizează să aducă la cunoștința publicului crimele și abuzurile comunismului. Fundația editează pe hârtie și pe internet memoriile din închisoare și deportări precum și memoriile rezistenților. Revista Memoria - Revista gândirii arestate are drept misiune denunțarea comunismului. Ea este dedicată mărturiilor foștilor deținuți politici, fiind editată de către fundație sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Primul număr al revistei Memoria - Revista gândirii arestate a fost editat în 1990.
• Procesul comunismului Procesul comunismului, contrarevoluției și tranziției criminale - Site care adună mărturii, cărți și fotografii pentru pregătirea unui Proces al Comunismului în România. Inițiativa pentru deschiderea unui proces al comunismului a permis depunerea unei cereri la CEDO, în 2013, pentru recunoașterea caracterului criminal al acestui regim.
• Memorialul Durerii - Un site consacrat rezistenților care au supraviețuit dictaturii comuniste. Conține numeroase reportaje și interviuri ale opozanților sau ale rezistenților torturați și încarcerați de către Securitate: Memorialul Durerii / O istorie care nu se învață la școală.
• Muzeul Sighet - Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
• Arhivele Naționale ale României.
• Toma Arnăuțoiu - Partizanii anticomuniști din Nucșoara: Biografie, fotografii și documente despre locotenetul Toma Arnăuțoiu.
• Eroine Nucșoara - Site-ul online Eroinele din Nucșoara, un site dedicat femeilor combatante din Rezistența anticomunistă. Site-ul aparține Ioanei Raluca Voicu-Arnăuțoiu.
• Memoria.ro - Bibliotecă digitală de interviuri, memorii, studii și istorii orale, precum și de cărți și imagini din istoria recentă a României - Memoria.ro.
• Despre demnitate - Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți - Cartea despre demnitate - Povestea unor oameni aproape necunoscuți, de Alexandru Pătrașcu.

- O inițiativă originală în legătură cu memoria Rezistenței românești. Dedicat „celor care și-au păstrat demnitatea” în timpul terorii comuniste, site-ul are drept ambiție aducerea la cunoștința marelui public a acestei perioade. Cartea care a fost publicată este rezultatul cercetărilor și al interviurilor cu luptători anticomuniști, dar și al emoțiilor și al reacțiilor în fața lecturilor despre Rezistența românească. Mai multe pagini au fost traduse în limbile franceză și engleză. Iată spiritul acestui site așa cum este descris pe pagina Cartea despre demnitate: Ce știm despre aceste lucruri, în afară de ideile primite de-a gata? Destul de puțin. Una dintre cele mai păguboase idei este aceea că fenomenul rezistenței anticomuniste din munții României este unic în lume. De ce trebuie să ne căutăm cu încrâncenare această unicitate? La ce ne folosește? S-a dovedit deja, copilăresc de simplu, că această conceptualizare a unicității e anulată de o altă enormitate, care spune că toți luptătorii din munți erau legionari, oameni de extremă dreaptă, și nu e deloc adevărat, chiar dacă legionari au fost mulți dintre ei.

- Blogul a fost publicat sub titlul Cartea despre demnitate, Alexandru Pătrașcu, prefață de Marius Ghilezan, Editura Virtuală, București, 2012, ISBN: 978-606-93389-1-9.

Bibliografie

Cărți

• Adriana Georgescu-Cosmovici (1951). Au commencement était la fin : La dictature rouge à Bucarest [La început a fost sfârșitul: dictatura roșie la București] (în franceză). Tradus de Claude Pascal. Paris: Hachette. 
• Armin Heinen (2006) [1986]. Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare sociala și organizație politica / Contribuție la problema fascismului internațional (în română și germană). Tradus de Cornelia și Delia Eșianu (ed. 2). București: Humanitas. pp. 256 și 425. ISBN 978-973-50-1158-1. 
• Ion Itu (1992). Bancuri din iepoca odiosului. Brașov. ISBN 973-95474-3-5. 
• Oana Orlea (1992). Les Années volées : Dans le goulag roumain à 16 ans [Anii furați: În gulagul românesc de la 16 ani]. L'Histoire immédiate (în franceză). Paris: Seuil. ISBN 2-02-014386-0. 
• Cicerone Ionițoiu (1993). Rezistența anticomunistă din munții României, 1946-1958 (PDF). Referință cărții (ed. 2). București: Gîndirea Românească. ISBN 973-95668-0-4. OCLC 636590060. 
• Ion Gavrilă Ogoranu (mai 1995) [1993]. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. I (ed. 2). Timișoara și Baia Mare: Editura Marineasa și apoi Editura Marist. ISBN 973-95729-4-4. 
• Ion Gavrilă Ogoranu (2009) [1996]. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. II (ed. 2). Timișoara și Baia Mare: Editura Marineasa și apoi Editura Marist. ISBN 973-91851-1-8. 
• Ion Gavrilă Ogoranu; Lucia Baki Nicoară (2011) [1999]. Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. III (ed. 2). Timișoara și Făgăraș: Editura Marineasa, apoi Editura Mesagerul de Făgăraș. ISBN 973-85045-8-9. 
• Ion Gavrilă Ogoranu (2004). Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. IV. Făgăraș: Editura Mesagerul de Făgăraș. 
• Ion Gavrilă Ogoranu (2006). Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc - La pas prin Frăția de Cruce. V. Madrid: Editura Mișcării Legionare. ISBN 973-99293-2-X. 
• Ion Gavrilă Ogoranu (2006). Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc - Episcopul Ioan Suciu în față furtunii. VI. Cluj: Editura Viața Creștină. 
• Ion Gavrilă Ogoranu; Elis Neagoe-Pleșa; Liviu Pleșa (2007). Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc - Rezistenta anticomunistă din Munții Apuseni. VII. Referință cărții. Baia Mare: Editura Marist. ISBN 973-8935-44-X. 
• Silvestru Augustin Prunduș; Clemente Plaianu (1994). Catolicism și Ortodoxie romanească - Scurt istoric al Bisericii române unite. Cluj-Napoca. ISBN 973-96224-2-9. 
• Nicolae Ciolacu (1995). Nicolae Ciolacu - Haiducii Dobrogei. Rezistența armată în Munții Babadagului, Dobrogea (PDF). Hallandale, Florida. 
• Cicerone Ionițoiu (1996) [1995]. Cartea de Aur a rezistenței românești împotriva comunismului (PDF). I și II. București: Editura Hrisovul. ISBN 973-96771-2-6. Accesat în 22 iunie 2017. 
• Petre Baicu; Alexandru Salcă (1997). Rezistența în munți și orașul Brașov (1944-1948). Brașov: Editura Transilvania Express. ISBN 978-973-97758-8-5. Accesat în 22 iunie 2017. 
• Adrian Brișcă; Radu Ciuceanu (1998). Rezistența armată din Bucovina. 1944-1950. I. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-0-00574-5. Arhivat din original la 10 martie 2014. Accesat în 22 iunie 2017. 
• Dennis Deletant (1999). Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965 [Teroarea comunistă în România: Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965] (în engleză). Londra: Hurst. ISBN 978-1-85065-386-8. 
• Victor Frunză (1999). Istoria comunismului în România. București: EVF. pp. 326–329. ISBN 973-91200-5-9. 
• Atanasie Berzescu (1999). Lacrimi și sânge. Rezistența anticomunistă armată din munții Banatului (PDF). Timișoara: Editura Marineasa. ISBN 973-9485-31-6. 
• Dana Maria Niculescu-Grasso (1999). Bancurile politice în țările socialismului real: studiu demologic. București: Fundația Culturală Română. 
• Liviu Vălenaș (2000). Convorbiri cu Mircea Dimitriu / Mișcarea legionară - Între adevăr și mistificare (PDF). Timișoara: Editura Marineasa. ISBN 973-9485294. 
• Adrian Brișcă (2000). Rezistența armată din Bucovina: 1950-1952. Colecția Documente. II. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-0-02132-5. Arhivat din original la 10 martie 2014. Accesat în 24 noiembrie 2014. 
• Nicoară Timiș (2000). Legendarul Găvrilă Mihali Ștrifundă din Borșa. Cluj: Editura Societății Culturale Pro Maramureș Dragoș Vodă. ISBN 973-99215-9-0. 
• Mihai Timaru (2000). Destinul unui ofițer. București. ISBN 973-99605-9-6. 
• Peter Grose (2001). Operation Rollback: America's Secret War Behind the Iron Curtain [Operațiunea „Rollback”: Război american secret din spatele cortinei de fier] (în engleză). New-York: Houghton Mifflin Harcourt / Mariner Books. p. 166. ISBN 978-0618154586. 
• Radu Ciuceanu; Octavian Roske; Cristian Troncotă (2001). Începuturile miscarii de rezistenta în România: iunie-noiembrie 1946. II. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-85454-3-9. Arhivat din original la 25 noiembrie 2014. Accesat în 24 noiembrie 2014. 
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Gheorghe Onișoru (coordinateur) (2001). Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă (PDF). Studii. Referință cărții. București: Editura CNSAS. ISBN 973-0-02533-9. 
• Georges Diener; Catherine Durandin (prefață) (2001). L'autre communisme en Roumanie - Résistance populaire et maquis 1945-1965 [Celălalt comunism din România - Rezistența populară și din munți 1945-1965]. Aujourd'hui l'Europe (în franceză). Paris: L'Harmattan. ISBN 2-7475-0635-5. 
• Constantin Hrehor (2004) [2002]. Muntele mărturisitor. Anii Rezistenței / Anii Suferinței (PDF). Colectarea mărturiei orale a lui Gavril Vatamaniuc. Referință cărții. Iași: Editura Timpul / Apologeticum. ISBN 973-612-042-2. 
• Cezar Zugravu (2002). O istorie a rezistenței și a represiunii : 1945-1989. Iași: Tipo Moldova. 
• Stéphane Courtois (2002). Du passé faisons table rase ! Histoire et mémoire du communisme en Europe [Să facem tabula rasa din trecut! Istoria și memoria comunismului în Europa] (în franceză). Paris: Éditions Robert Laffont. ISBN 978-2-221-09500-3. 
• Marius Oprea (2002). Banalitatea răului. O istorie a Securității în documente. Iași: Editura Polirom. ISBN 973-683-927-3. 
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Florica Dobre (Coord.); Florian Banu; Camelia Duică; Silviu B. Moldovan; Elis Neagoe; Liviu Țăranu (2003). Bande, bandiți și eroi. Grupurile de rezistență și Securitatea (1948-1968). București: Editura Enciclopedică. ISBN 973-45-0436-3. 
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Gheorghe Onișoru (coordinateur) (2003). Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din Romania. 1944-1962. București: Editura Kullusys. ISBN 978-973-86421-1-9. 
• Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Doru Radosav; Almira țetea; Cornel Jurju; Valentin Orga; Florin Cioșan; Cosmin Budeancă (2003). Rezistența anticomunistă din Apuseni. Grupurile: „Teodor Șușman”, „Capotă-Dejeu”, „Cruce și Spadă”: studii de istorie orală. Documente-Istorie-Marturii. Cluj: Editura Argonaut. ISBN 973-7710126. 
• Adrian Brișcă (2004). Rezistența armată din Banat, 1945-1949. I. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-86654-2-6. Arhivat din original la 10 martie 2014. Accesat în 24 noiembrie 2014. 
• Denisa Bodeanu; Cosmin Budeancă (2004). Rezistența armată anticomunistă din România. Grupul „Teodor Șușman” (1948-1958). Mărturii. Cluj: Argonaut. ISBN 978-973-77104-7-5. 
• Marian Cojoc (2004). Rezistența armată din Dobrogea, 1945-1960. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-86654-2-6. Arhivat din original la 10 martie 2014. Accesat în 24 noiembrie 2014. 
• Marius Oprea (2004). Moștenitorii Securității. Istorie. București: Editura Humanitas. ISBN 973-50-0847-5. 
• Adrian Brișcă (2005). Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistența armată din Bucovina, 1944-1958. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-7861-05-1. Arhivat din original la 3 mai 2017. Accesat în 13 octombrie 2017. 
• Camelia Ivan Duică (2005). Rezistența anticomunistă din Maramureș. Gruparea Popșa (1948-1949). București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 973-7861-03-5. 
• Evan Thomas (2006). The Very Best Men. The Daring Early Years of the CIA [Oamenii cu adevăr cei mai buni: îndrăzneții ani de început ai CIA] (în engleză). New-York: Simon & Schuster. ISBN 978-1416537977. 
• Kevin McDermott; Matthew Stibbe (2006). Revolution and resistance in Eastern Europe: challenges to communist rule [Revoluție și rezistență în Europa de Est: provocări ale regimului comunist] (în engleză). London: Berg. ISBN 978-1-84520-259-0. Accesat în 18 martie 2017. 
• Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România; Vladimir Tismăneanu (Președinte al Comisiei) (2006). Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Raport final. București: Președinția României. 
• Dorin Dobrincu; Coordinateur scientifique Dr. Ioan Ciupercă professeur universitaire (2006). Rezistența armată anticomunistă din România (1944 - începutul anilor '60). teza de doctorat. Iași: Universitatea Alexandru Ioan Cuza Falcultatea de Istorie. Arhivat din original la 23 decembrie 2021. Accesat în 16 mai 2017. 
• Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Cosmin Budeancă; Denisa Bodeanu (2006). Rezistența anticomunistă din România. Grupul Capotă-Dejeu (1947-1957). Mărturii. Documente-Istorie-Marturii. Cluj: Editura Argonaut. ISBN 973-7710-84-3. 
• Adrian Brișcă; Puica Buhoci (2007). Rezistența armată din Munții Apuseni. Gruparea maiorului Nicolae Dabija 1948-1949. București: Editura Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului. ISBN 978-973-7861-31-3. Arhivat din original la 10 martie 2014. Accesat în 30 mai 2017. 
• Romulus Rusan (2007). Chronologie et géographie de la répression communiste en Roumanie ; Le recensement de la population concentrationnaire, 1945-1989 [Cronologia și geografia represiunii comuniste în România; Recensământul populației concentraționare, 1945-1989]. Ora de istorie (în franceză). Tradus de Mioara Izverna. București: Editura Fundației Academia Civică. ISBN 978-973-8214-36-1. Accesat în 30 mai 2017. 
• Stan Stoica (2007). Dicționar de istorie a României. București: Editura Merona. p. 78. ISBN 978-973-7839-21-3. Arhivat din original la 2 octombrie 2016. Accesat în 28 septembrie 2016. 
• Ileana Mateescu; Marcel Mateescu (2008). Rezistența anticomunistă din Mehedinți. Drobeta-Turnu Severin: Editura Ștef. ISBN 978-973-7869-73-9. 
• Catherine Durandin; Zoe Petre (2008). La Roumanie post 1989. Paris: L'Harmattan. ISBN 978-2-296-05493-6. 
• Aristina Pop-Saileănu (2008). „Să trăiască partizanii până vin americanii”. Povestiri din munți, din închisoare și din libertate. Istorie orală. București: Fundația Academia Civică + Centru Internațional de Studii asupra Comunismului. ISBN 978-973-8214-40-8. 
• Gheorghe Gorun (2008). Rezistența anticomunistă în județul Gorj reflectată în mentalul colectiv : 1945-1981. Craiova: Universitaria. ISBN 978-606-510-021-3. 
• Mirel Bran (2008). La Roumanie vingt ans après. Le chasseur de la Securitate [România, douăzeci de ani mai târziu. Vânătorul Securității] (în franceză). Referință cărții. Paris: Éditions du Cygne. ISBN 978-2-84924-156-1. 
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Liviu Pleșa (2009). Organizația de rezistență condusă de maiorul Nicolae Dabija (1948-1949) (PDF). București: Editura CNSAS. ISBN 978-973-88289-0-2. Accesat în 30 mai 2017. 
• Vladimir Tismăneanu (2009). Stalinism Revisited. The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe [Stalinismul revizitat. Instaurarea regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est] (în engleză). Referință cărții. New-York: Central European University Press. ISBN 978-963-9776-55-5. 
• Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu (2009). Luptătorii din munți. Toma Arnăuțoiu - Grupul de la Nucșoara. București: Editura Vremea. ISBN 978-973-645-357-1. Arhivat din original la 22 martie 2018. Accesat în 9 iunie 2017. 
• Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu; Ioan Crăciun (2009). 50 de ani de la procesul și execuția membrilor grupului de rezistența condus de Toma Arnăuțoiu. București: Editura Ars Docendi. ISBN 978-973-558-435-1. 
• Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Cosmin Budeancă; Denisa Bodeanu; Valentin Orga (2009). Mișcarea de rezistență anticomunistă din România. Grupul „Cruce și Spadă”. Mărturii. Documente-Istorie-Marturii (ed. 2). Cluj: Editura Argonaut. ISBN 978-973-109-220-1. 
• Ștefan Bellu (2009) [1986]. Pădurea răzvrătită. Mărturii ale rezistenței anticomuniste. Historia XVII (ed. 2). Târgu-Lăpuș: Editura Galaxia Gutenberg. ISBN 978-973-141-109-5. 
• Elisabeta Rizea; Cornel Drăgoi (august 2010) [1993]. Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara (PDF). Referință cărții. București: Editura Humanitas. ISBN 973-28-0399-1. 
• Constantin Ionașcu; Virginia Ion (2011). Rezistența anticomunistă din Dobrogea (ed. 3). București: Fundația Academia Civică în parteneriat cu Societatea de Cultură Macedo-Română. ISBN 978-973-8214-64-4. 
• AFDPR (Asociația Foștilor Deținuți Politici din România) din Sighetu Marmației (septembrie 2012). Eroii Rezistenței Anticomuniste - Septembrie 2012 (PDF). Eroii Rezistenței Anticomuniste. Baia Mare: Gazeta de Maramureș. 
• Neagu Djuvara (2012). Amintiri din pribegie. București: Humanitas. ISBN 978-973-50-3664-5. 
• Gabriel Moisa; Marius Kramer (2012). Structuri anticomuniste din vestul României. Grupul Adrian Mihuț. Cluj: Editura Mega. ISBN 978-606-543-292-5. 
• Părinte Viorel Rus; Oana Ionel; Dorin Dobrincu; Marius oprea; Mihai Șoica; Tudor Ravoiu; Mihai Hendea; Radu Sîrbu; Cristian Silași; Florina Pop; Gheorghe Petrov (2013). Martirii din Dealul Crucii - studii, articole și documente. Bistrița: Editura George Coșbuc. ISBN 978-606-8077-34-5. 
• AFDPR (Asociația Foștilor Deținuți Politici din România) din Sighetu Marmației (martie 2013). Eroii Rezistenței Anticomuniste - Marție 2013 (PDF). Eroii Rezistenței Anticomuniste. Baia Mare: Gazeta de Maramureș. 
• Valentin Hossu Longin (2013). Canalul morții. Martor. București: Fundația Academia Civică. ISBN 978-973-8214-72-9. 
• Romulus Rusan (2013). Cartea morților din închisori, lagăre, deportări - 1944-1989. București: Fundației Academia Civică + Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului. ISBN 978-973-8214-56-9. 
• Constantin Vasilescu (2013). „Album foto documentar completat prin analiză detaliată”. Rezistență Armată Anticomunistă. București: Editura Predania. ISBN 978-606-8195-32-2. 
• Claudia-Florentina Dobre (2013). Un pays derrière les barbelés. Brève histoire de la répression communiste en Roumanie [Țara de după gratii. Scurtă istorie a represiunii comuniste în România] (în franceză). București: Fundația Culturală Memoria. 
• Părinte Vasile Rus (2013). Martirii din dealul crucii - Studii, articole și documente. Bistrița: Editura George Coșbuc. ISBN 978-606-8077-34-5. 
• Vlad Mitric-Ciupe (2013). Arhitecții români și detenția politică, 1944-1964. Între destin concentraționar și vocație profesională. Colecția Studii. Referință cărții. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). ISBN 978-973-7861-58-0. Arhivat din original la 4 octombrie 2017. Accesat în 4 octombrie 2017. 
• Traian Sandu (2014). Un fascisme roumain / Histoire de la Garde de fer [Un fascism român / Istoria Gărzii de Fier] (în franceză). Paris. ISBN 978-2-262-03347-7. 
• Andrei Miroiu (2016). Romanian Counterinsurgency and its Global Context, 1944-1962 [Contrainsurecția românească și contextul său global, 1944-1962] (în engleză). Londres: Palgrave McMillan, Springer International Publishing. doi:10.1007/978-3-319-32379-4. ISBN 978-3-319-32379-4. 
• William Totok; Elena-Irina Macovei (2016). Intre mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critica a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistență anticomunista din România. Iași: Editura Polirom. ISBN 978-973-46-6127-5. Arhivat din original la 16 august 2017. Accesat în 28 aprilie 2017. 
• Daniel Popa (2016). Pe aici nu se trece. Revoltele taranesti din Vrancea (1957-1958). Recviem pentru țăranul roman. București: Fundația Academia Civică. ISBN 978-973-8214-97-2. 
• Gavril Vatamaniuc; Liana Petrescu (prefață) (2016). Am fost un om liber. Convorbiri cu Liana Petrescu. Recviem pentru țăranul roman. București: Romulus Rusan / Fundația Academia Civică. ISBN 978-973-8214-92-7. 

Capitole

• Viorel Rus (2005). „articol „Trei martiri ai rezistenței anticomuniste din județul Bistrița-Năsăud Leonida Bodiu, Dumitru Toader și Ioan Burdeți"”. Rezistența anticomunistă în județul Bistrița-Năsăud (1945-1989). Referință cărții. Bistrița: Editura Ioan Cutova. pp. 79–91. ISBN 978-973-8767-00-3. 
• Florian Banu (2007). „„Strămoșii" Securității - structuri de poliție politică din România în perioada 23 august 1944-30 august 1948”. Clipe de viață. Comandorul dr. Ilie Manole la 60 de ani, autori: Aurel Pentelescu și Gavril Preda (PDF). Ploiești: Editura Karta-Graphic. pp. 456–484. 
• Monica Grigore; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (2003). „Grupul Arnota – un episod al rezistenței anticomuniste românești din nordul Olteniei”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 102–103. ISBN 978-973-86421-1-9. 
• Theodor Băbulescu; Liviu Țăranu; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (2003). „Existența cotidiană a unui 'bandit': cazul Vasile Motrescu”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din Romania. 1944-1962 (PDF). Studii 2. Referință cărții. București: Editura Kullusys. pp. 281–299. ISBN 978-973-86421-1-9. Accesat în 18 iunie 2017. 
• Liviu Marius Bejenaru; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (2003). „Să lupți pentru a muri: Mișcarea de Rezistență Armată Anticomunistă din România. O încercare de analiză”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 376–380. ISBN 978-973-86421-1-9. 
• Florian Banu; Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității / Gheorghe Onișoru (coordinateur) (2003). „Metode utilizate de securitate pentru lichidarea grupurilor de rezistență din munți (1948 – 1958)”. Mișcarea armată de rezistență anticomunistă din România, 1944-1962. Studii 2. București: Editura Kullusys. pp. 301–316. ISBN 978-973-86421-1-9. 
• Liviu Țăranu; Silviu B. Moldovan (coordonator) / Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) (2004). „Evoluția Trupelor de Securitate în cadrul Structurilor MAI (1949-1989)”. Arhivele Securității. I. București: Editura Nemira. pp. 296–310. ISBN 973-569-713-0. 
• Jipa Rotaru (2006). „Grupul Mandea. Între legendă și adevăr / Sub-capitol: Un erou al rezistenței anticomuniste din România anilor 50: Vasile Motrescu”. „Eroism și eroi la români” : Prima sesiune de comunicări științifice; Maia Catargi - Ialomița; 16-17 septembrie 2005. Constanța: Editura Fundației Andrei Șaguna. pp. 203–210. ISBN 978-973-732-035-3. 
• Marius Oprea; Ruxandra Cesereanu (2006). „Securitatea și moștenirea sa”. Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național. Iași: Editura Polirom. pp. 23–37. ISBN 978-973-46-0312-1. 
• Cristina Petrescu; Dragoș Petrescu; Gerhard Besier (2009). „Retribution, Remembering, Representation: On Romania's Incomplete Break with the Communist Past” [Condamnare, rememorare și reprezentare a ruperii incomplete a României de trecutul său comunist]. Geschichtsbilder in den postdiktatorischen Ländern Europas: auf der Suche nach historisch-politischen Identitäten [Imagini istorice în țările postdictatoriale ale Europei: în căutarea identităților istorice și politice] (în engleză). Referință cărții. Münster: LIT Verlag. 
• Ilarion Țiu (2012). „capitolul 1.3 „Protocolul dintre Mișcarea legionară și Ministerul de Interne (10 decembrie 1945)"”. Istoria mișcării legionare. 1944-1968. Târgoviște: Editura Cetatea de scaun. ISBN 978-606-537-115-6. 

Articole

• Adrian Brișcă (1993). „Rezistenta anticomunista din Bucovina. Lupta de la Bâtca Corbului, 18 ianuarie 1955. Încercare de reconstituire”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1): pp. 89–98. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1993). „Ion Vatamaniuc (1903-1992)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1): pp. 188–189. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1994). „Constantin Cenusa (1911-1964)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1-2): pp. 324–327. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1994). „Vladimir Macoveiciuc (1905-1946)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 240–242. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1994). „O zi din viața unui partizan. III / Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina, 1944-1958”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (4): pp. 93–116. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1994). „Vasile Motrescu (1920-1958)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (4): pp. 217–220. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Constantin Latea (1994). „Epurări din armata româna. Criterii politice și mijloace de presiune: 1945-1958”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (1-2): pp. 222–240. ISSN 1221-6917. Arhivat din original la 12 septembrie 2018. Accesat în 12 decembrie 2016. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Eduard Mark (1994). „The OSS in Romania, 1944-1945: An Intelligence Operation in the Early Cold War” [OSS în România, 1944-1945: Operațiune informativă în anii de început ai războiului rece]. Intelligence and National Security (în engleză). Londra: Franck Cass. 9 (2): pp. 320–344. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Gheorghe Onișoru (1994). „"Vin americanii!" – de la speranță la iluzie în România postbelică” (PDF). Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol. Iași: Academia Română - Filiala Iași /Institutul de Istorie “A. D. Xenopol”. XXXI: pp. 299–313. ISSN 1221-3705. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1995). „O zi din viața unui partizan. VI / Documente privind viata cotidiana a partizanilor anticomunisti din Bucovina, 1944-1958”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 83–104. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1995). „Ion Chiraș (1903-1955)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3): pp. 215–217. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Memoria (1995). „Grupul de rezistență maior Nicolae Dabija”. Memoria, Revista gândirii arestate. Cluj: Editura Argonaut (13): pp. 59–67. Accesat în 30 mai 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Steliana Breazu (1995). Referință cărții. „Grupul de rezistență anticomunistă al lui Cantemir Gligor din munții Zarandului și Codrului, pe valea Crișului Alb” (PDF). Analele Sighet. București: Editura Fundația Academia Civică. Instaurarea comunismului - între rezistență și represiune (2): pp. 233–235. ISBN 973-0-00190-1. Accesat în 30 mai 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Zoe Rădulescu (1995). Referință cărții. „Rezistența anticomunistă din munții Babadag” (PDF). Analele Sighet. București: Editura Fundația Academia Civică. Instaurarea comunismului - între rezistență și represiune (2): pp. 219–223. ISBN 973-0-00190-1. Accesat în 18 iulie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Ștefan Bellu (1995). Referință cărții. „Rezistența în munții Maramureșului” (PDF). Analele Sighet. București: Editura Fundația Academia Civică. Instaurarea comunismului - între rezistență și represiune (2): pp. 224–228. ISBN 973-0-00190-1. Accesat în 18 iulie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Mihai Timaru (1995). Referință cărții. „Lupta de rezistență anticomunistă în munții Vrancei” (PDF). Analele Sighet. București: Editura Fundația Academia Civică. Instaurarea comunismului - între rezistență și represiune (2): pp. 228–233. ISBN 973-0-00190-1. Accesat în 30 mai 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dennis Deletant (1995). „Coloniile de muncă din Delta Dunării 1949-1960” (PDF). În Romulus Rusan. Analele Sighet 2 – Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune. București: Editura Fundația Academia Civică. pp. pp. 264–267. ISBN 973-0-00190-1. Accesat în 18 iulie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1997). „Gheorghe Chiraș (1911-1955)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (15-16): pp. 197–199. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1997). „Mihali-Ștrifundă Gavrilă (1901-1961)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (17): pp. 223–225. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Mihai Timaru (1997). „Am fost ofițer al armatei regale române și nu puteam să absentez de la lupta armată anticomunistă din munții Vrancei”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria” (20): pp. 113–123. Mentenanță CS1: Text în plus (link) .
• Emil Sebeșan; Ileana Silveanu (1998). „Rezistența din Banat 1949 vol I”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (18): pp. 116–138. ISSN 1221-6917. Accesat în 18 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Cristian Troncotă (1998). „Procesul mișcării naționale de rezistență, 1946”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST). V (19-20): pp. 102–120. ISSN 1221-6917. Accesat în 21 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1998). „Victor Lupșa (1921-1956)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (19-20): pp. 223–225. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Claudia Căpățănă; Răzvan Ciolcă (1998). „Dumitru Apostol (1905-1950)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (21): pp. 229–230. Accesat în 18 iulie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Matei Tudor (1998). „Rezistența anticomunistă din Mehedinți”. Analele Sighet. București: Fundația Academia Civică. Anul 1948 - instituționalizarea comunismului (6): pp. 250–255. ISBN 973-98437-4-3. Accesat în 16 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Alexandru Oșca; Vasile Popa (1998). „Implicarea aparatului politic în acțiunea de epurare a cadrelor armatei romane în anul 1948”. Analele Sighet (Comunicări prezentate la Simpozionul de la Sighetu Marmației (19-21 iunie 1998)). București: Fundația Academia Civică. Anul 1948 - instituționalizarea comunismului (6). ISBN 973-98437-4-3.  Referință cărții
• Claudia Căpățănă; Răzvan Ciolcă (1998). „Fișe pentru o istorie a rezistenței anticomuniste, Grupul „Haiducii Muscelului"”. Magazin Istoric. București: Fundația Culturală Magazin Istoric. XXXII (6): pp. 40–44. Accesat în 8 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Mihai Timaru (1998). „Amintiri despre grupul Paragină”. Analele Sighet. București: Fundația Academia Civică. Anul 1948 - instituționalizarea comunismului (6): pp. 261. ISBN 973-98437-4-3. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (1999). „Rezistența armată anticomunistă din România 1944-1962”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (22-23): pp. 42–67. ISSN 1221-6917.  |contribution-url= ignorat (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Lucreția Jurj-Costescu (1999). „Patru ani de rezistență cu arma în mână în Munții Apuseni”. Memoria, Revista gândirii arestate (26). 
• Adrian Brișcă (1999). „Ion Uță (1891-1949)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (22-23): pp. 248–250. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (2000). „Nicolae Dabija (1907-1949)”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (26-27): pp. 248–251. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Georges Diener (februarie 2001). „Résistance paysanne et maquis en Roumanie de 1945 à 1965 - La résistance paysanne à la collectivisation” [Rezistența țărănească și din munți în România, între 1945 și 1965 - Rezistența țărănească la colectivizare]. Genèses (în franceză). Paris: Éditions Belin (43): pp. 145–158. doi:10.3917/gen.043.0145. ISBN 9782701129143. ISSN 1155-3219. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Georges Diener (aprilie 2001). „Résistance populaire et maquis en Roumanie (1945-1965)” [Rezistența populară și din munți în România 1945-1965]. Guerres mondiales et conflits contemporains (în franceză). Paris: Presses universitaires de France (PUF) (204): pp. 125–139. ISBN 978-2-13-052722-0. ISSN 0984-2292. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); George Enache; Adrian Nicolae Petcu (2001). „Biserica Ortodoxă Română și Securitatea. Note de lectură” (PDF). Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă. Studii 1. București: Editura CNSAS (1): pp. 108–136. ISBN 973-0-02533-9. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Laura Stancu; Liviu Burlacu (2001). „Organizația de rezistență 'Paragină' în atenția Securității” (PDF). Totalitarism și rezistență, teroare și represiune în România comunistă. Studii 1. București: Editura CNSAS (1): pp. 146–153. ISBN 973-0-02533-9. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Brișcă (2002). „The Anticommunist Armed Resistance in Romania 1944-1962” [Rezistența anticomunistă în România 1944-1962]. Arhivele Totalitarismului (în engleză). București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (34-35 (ianuarie-februarie)): pp. 75–101. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Marius Cristea (2002). Referință cărții. „Rezistența anticomunistă în zona Aiud. "Grupul Spaniol"”. Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Presa universitară clujeană / Editura Argonaut. III: pp. 28–30. ISSN 1454-4865. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Universitatea Babeș-Bolyai - Institutul de Istorie Orală; Cornel Jurju (2002). Referință cărții. „Mitul «venirii americanilor». Studiu de caz: rezistența anticomunistă de la Huedin”. Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Editura Argonaut. III: pp. 173–192. ISSN 1454-4865. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu (2002). Referință cărții. „Torturați și torționari”. Memoria, Revista gândirii arestate (Comunicarea făcută la Simpozionul Internațional „Fenomenul Pitești, reeducarea prin tortură” din Pitești 6-8 decembrie 2001). Cluj: Editura Argonaut (40/41): pp. 59–67. Accesat în 7 septembrie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Theodor Bărbulescu; Liviu Țăranu (2003). „Rezistența anticomunistă? Cazul colonelului I. Uță”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria” (44/45). Accesat în 18 iunie 2017. 
• Camelia Ivan Duică (2003). Referință cărții. „Din istoria rezistenței anticomuniste din Banat. Organizația dr. Liviu Vuc (1948-1952)” (PDF). Analele Universității „Dunărea de Jos”. Istorie. Galați: Departamentul de Istorie, Facultatea de Istorie, Filosofie si Teologie (II): pp. 121–133. ISSN 2344-472X. Arhivat din original (PDF) la 10 august 2017. Accesat în 19 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2003). „Macedo-românii și rezistența armată anticomunistă din Dobrogea (1948-1952)”. Interferențe româno-elene (secolele XV-XX). Iași: Leonidas Rados / Fundația Academică “A.D. Xenopol”: pp. 233–275. Arhivat din original la 10 august 2017. Accesat în 3 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Mircea Rusnac (2003). Referință cărții. „Mișcarea de rezistență anticomunistă din Banat (1945-1953). Grupări principale”. Banatica. Reșita: Muzeul Banatului Montan (16-2): pp. 303–328. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (decembrie 2003). „Sfidarea Securității în Bucovina. Grupul de rezistență armată anticomunistă Gavril Vatamaniuc (1949-1958)”. Revista de Istorie Socială. Iași: Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. VIII-IX: pp. 363–412. ISSN 1453-5378. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Stéphanie Mahieu (2004). „Une Église dissidente ? L'Église gréco-catholique roumaine pendant la période communiste (1948-1989)” [O biserică disidentă? Biserica greco-catolică română în perioada comunistă, 1948-1989]. Revue d’études comparatives Est-Ouest (în franceză). 35 (4): pp. 93–126. doi:10.3406/receo.2004.1679. Accesat în 18 martie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2004). Referință cărții. „Bucovineni contra sovietici. Rezistența armată antisovietică/anticomunistă din Bucovina (martie-august 1944 - iulie 1946)”. Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Presa universitară clujeană / Editura Argonaut. V: pp. 123–182. ISSN 1454-4865. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Octavian Coman (2004). „Trebuie să ai curaj, trebuie să spui nu”. Memoria, Revista gândirii arestate. London: Franck Cass. 9 (49). 
• Ion Constantinescu Mărăcineanu (2004). „Un erou de legendă : Colonelul (r) Gh. Arsenescu”. Memoria, Revista gândirii arestate (49). 
• Florian Banu (2004). „Mitul venirii americanilor reflectat în documentele Securității”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (3-4): pp. 34–46. ISSN 1221-6917. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Adrian Stănescu (2004). „Din istoria rezistenței anticomuniste în România”. Curierul Românesc (5 (208)): pp. 8–9. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Lavinia Stan; Lucian Turcescu (2004). Referință cărții. „Intellectuals, and academic integrity in Romania” [Intelectualii și integritatea academică în România]. Problems of Post-Communism (în engleză). NY & Harvard: Routledge (51 (4)): pp. 12–24. ISSN 1075-8216. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2005). Referință cărții. „„Rămășitele grupului Ion Uță": Formațiunile din Banat conduse de frații Duicu, Dumitru Mutașcu și Dumitru Ișfănuț (1949-1954)” (PDF). Annales Universitatis Apulensis. Series Historica. Alba Iulia: Universitatea „1 Decembrie 1918” (9/I): pp. 193–215. ISSN 1453-9306. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2005). „Nesupunere în Bucovina. Grupurile de rezistență armată anticomunistă Cenușă–Motrescu (1948-1951), Pătrăucean-Gherman și Cenușă-Pătrăucean 1948-1951” (PDF). Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol. Iași. XLII (II): pp. 451–481. ISSN 1221-3705. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2005). „Rezistența armată anticomunistă din Bucovina: 'Gărzile Decebal' și grupul Grigore Sandu (1949)”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria” (51/52): pp. 33–48. Accesat în 8 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Oana Ionel (2005). Referință cărții. „Alexandru Dejeu și Securitatea” (PDF). Experimentul Pitești ? Reeducarea prin tortură. Opresiunea țărănimii române în timpul dictaturii comuniste. Pitești: Fundația Culturală „Memoria”, filiala Argeș: pp. 419–428. ISBN 973-86965-4-2. Accesat în 12 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2005). Referință cărții. „Formațiuni din rezistanța armată anticomunistă în sudul Moldovei (1945-1958)”. Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Presa universitară clujeană / Editura Argonaut. VI: pp. 163–192. ISSN 1454-4865. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Marius Oprea (5 iulie 2005). „Intelectuali hartuiți de Securitate?”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. Miercuri, 29 iulie, la sediul GDS a avut loc masa rotunda cu tema Intelectuali hartuiți de Securitate? Cazul Marius Oprea, moderată de Gabriel Liiceanu. Dezbaterea a fost provocata de o serie de amenințări pe care le-a primit istoricul și publicistul Marius Oprea. În urma dezbaterii a fost trimisa o scrisoare președintelui Traian Băsescu, pe care o reproducem mai jos, împreuna cu fragmente din aceasta dezbatere. 
• Dorin Dobrincu (2005). „Organizația Națională Creștină de Luptă Împotriva Comunismului Partizanii României Mare și planul de răsculare a Banatului (1948-1949)” (PDF). Analele științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. seria Istorie. Iași: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Istorie (LI): pp. 375–392. ISSN 1221-843X. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Florian Banu (2005). Referință cărții. „Adevăr și ficțiune în documentele Securității” (PDF). Analele științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. seria Istorie. Iași: Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Istorie (LI): pp. 375–392. ISSN 1221-843X. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Liviu Pleșa; Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Iulia Pop (editori) (2006). Referință cărții. „Implicarea militarilor în mișcarea de rezistență armată - Cazul maiorului Nicolae Dabija (1948-1949)” (PDF). Rezistența anticomunistă – cercetare științifică și valorificare muzeală. Cluj: Editura Argonaut. I: pp. 105–124. ISBN 978-973-109-016-0. Accesat în 30 mai 2017.  |contribuție= ignorat (ajutor)Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Oana Ionel; Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Julia Pop (editori) (2006). Referință cărții. „Anihilarea organizației 'Garda Albă' de către Securitate (1949)” (PDF). Rezistența anticomunistă. Cercetare științifică și valorificarea muzeală. Cluj: Editura Argonaut. I: pp. 142–158. ISBN 978-973-109-016-0.  |contribuție= ignorat (ajutor)Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Florian Banu; Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Iulia Pop (editori) (2006). Referință cărții. „Mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România - între negare și hiperbolizare” (PDF). Rezistența anticomunistă – cercetare științifică și valorificare muzeală. Cluj: Editura Argonaut. I: pp. 299–314. ISBN 978-973-109-016-0. Accesat în 18 iunie 2017.  |contribuție= ignorat (ajutor)Mentenanță CS1: Nume multiple: lista autorilor (link) Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2006). Referință cărții. „Grupuri 'minore' din rezistență anticomunistă bucovineană (1948-1961)” (PDF). Codrul Cosminului. Suceava: Editura Universității din Suceava (12): pp. 179–194. ISSN 2067-5860. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Claudia Dobre (2006). „Rezistența anticomunistă în România: memorie și istorie”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria” (54). 
• Doru Radosav (2006). Referință cărții. „Rezistenta anticomunistă armată din România între istorie și memorie” (PDF). Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național. Iași: Editura Polirom. VIII: pp. 87–107. ISBN 973-46-0312-4. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2006). Referință cărții. „Formațiuni „minore" de rezistența anticomunistă și fugari solitari din nordul Transilvaniei (1949-1958)” (PDF). Annales Universitatis Apulensis (Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia). Historica (10/I): pp. 133–146 (p. 133). ISSN 1453-9306. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Romulus Rusan (12 mai 2006). „Liber în munți”. Revista 22 (Piesele de conferințe și discuții la Școala de Vară de la Sighet în iulie 2003). București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. 
• Cornea Corneliu (2006). „Rezistenta anticomunistă în Arad”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria” (55/56). 
• Claudia Dobre (1 octombrie 2006). „Elisabeta Rizea de Nucșoara : un « lieu de mémoire » pour les roumains ?” [Elisabeta Rizea din Nucșoara: un „loc al memoriei” pentru români?]. Conserveries mémorielles - Revue transdisciplinaire (în franceză). Université Laval, Québec: IHTP - Institut d'Histoire du Temps Présent, CELAT. ISSN 1718-5556. Accesat în 30 mai 2017. 
• Dorin Dobrincu (22 decembrie 2006). „Rezistența armată anticomunistă în sud-estul Munților Apuseni (I)”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. Accesat în 30 mai 2017. 
• Lavinia Stan (2006). Referință cărții. „The vanishing truth? Politics and memory in post-communist Europe” [Adevărul dispărut? Politica și memoria în Europa postcomunistă]. East European Quarterly (în engleză). Boulder: Department of History / University of Colorado (40 (4)): pp. 383–408. ISSN 2469-4827. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Lavinia Stan (2006). Referință cărții. „Lustration in Romania: The Story of a Failure” [Lustrația în România: Povestea unui eșec]. Studia Politica. Romanian Political Science Review (în engleză). Bucarest: Editura Universității din București (6 (1)): pp. 135–156. ISSN 1582-4551. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (3 ianuarie 2007). „Rezistența armată anticomunistă în sud-estul Munților Apuseni (II)”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. Accesat în 30 mai 2017. 
• Cristina Petrescu; Dragoș Petrescu (2007). [http://www.hait.tu-dresden.de/TDv/TD_04_02_Petrescu.pdf Referință cărții%5d „Resistance and Dissent under Communism – The Case of Romania” Verificați valoarea |url= (ajutor) [Rezistență și dizidență în comunism - Studiu de caz România]. Totalitarismus und Demokratie (în engleză). Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht (2): pp. 323–346. ISSN 1612-9008. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Gheorghe Gorun; Hadrian Gorun (2007). Referință cărții. „Un parașutat în România vândută: Mircea Popovici / A Paratrooper in Betrayed Romania : Mircea Popovici”. Anuarul Institutului de Istorie Orală. Cluj: Presa universitară clujeană / Editura Argonaut. VIII: pp. 148–172. ISSN 1454-4865. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2007). „Rezistența armată anticomunistă din Munții Făgăraș - versantul nordic. „Grupul carpatic făgărășan" / Grupul Ion Gavrilă (1949/50-1955/56)”. Anuarul Institutului de Istorie 'George Barițiu'. Historica. București: Editura Academiei Române (XLVI): 433–502. 
• Serenela Ghițeanu (8 iunie 2007). „Cum e posibil sa fii erou?”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761.  |contribuție= ignorat (ajutor)
• Dorin Dobrincu (2007 (LXXXIV)). Referință cărții. „The Anti-Communist Armed Resistance on the Southern Slope of the Făgăraș Mountains and the Iezer Mountains. The Groups Led by Colonel Gheorghe Arsenescu and Lieutenant Toma Arnăuțoiu (1948-1960) I” [Rezistența armată anticomunistă pe versantul sudic al Munților Făgăraș și Munții Iezer. Grupurile conduse de colonelul Gheorghe Arsenescu și locotenentul Toma Arnăuțoiu (1948-1960) I] (PDF). Revista Archivelor (în engleză). București: Arhivele Nationale ale României (3-4): pp. 249–272. ISSN 1453-1755. Arhivat din original (PDF) la 2018-04-21. Accesat în 08/06/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2008 (LXXXV)). Referință cărții. „The Anti-Communist Armed Resistance on the Southern Slope of the Făgăraș Mountains and the Iezer Mountains. The Groups Led by Colonel Gheorghe Arsenescu and Lieutenant Toma Arnăuțoiu (1948-1960) II” [Rezistența armată anticomunistă pe versantul sudic al Munților Făgăraș și Munții Iezer. Grupurile conduse de colonelul Gheorghe Arsenescu și locotenentul Toma Arnăuțoiu (1948-1960) II] (PDF). Revista Archivelor (în engleză). București: Arhivele Nationale ale României (1): pp. 283–311. ISSN 1453-1755. Arhivat din original (PDF) la 2017-11-07. Accesat în 08/06/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2008 (LXXXV)). Referință cărții. „The Anti-Communist Armed Resistance on the Southern Slope of the Făgăraș Mountains and the Iezer Mountains. The Groups Led by Colonel Gheorghe Arsenescu and Lieutenant Toma Arnăuțoiu (1948-1960) III” [Rezistența armată anticomunistă pe versantul sudic al Munților Făgăraș și Munții Iezer. Grupurile conduse de colonelul Gheorghe Arsenescu și locotenentul Toma Arnăuțoiu (1948-1960) III] (PDF). Revista Archivelor (în engleză). București: Arhivele Nationale ale României (2): pp. 160–186. ISSN 1453-1755. Arhivat din original (PDF) la 2017-11-07. Accesat în 08/06/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Liviu Țăranu (2008). „Considerații privind evoluția Mișcării Legionare în timpul democrației populare” (PDF). Sangidava. Târgu-Mureș: Editura Ardealul (2): pp. 201–205. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Viorel Rus (2008). Referință cărții. „Originile Năsăudene ale Organizației Anticomuniste „Haiducii lui Avram Iancu - Divizia Sumanele Negre"” (PDF). Arhiva Someșană. Năsăud (VII): pp. 205–214. ISSN 1583-3542. Arhivat din original (PDF) la 6 aprilie 2016. Accesat în 21 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Silviu B. Moldovan; Mihai Demetriade (2008). „Ion Mitucă, de la rezistență la disidență. Memoriu de Ion Mitucă privind aspecte ale vieții deținuților politici din lagărul Cavnic” (PDF). Caietele CNSAS. București: Editura Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2): pp. 74–147. ISSN 1844-6590. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Alina Ilinca (2008). „Politica de control a regimului comunist asupra spațiului public. Studiu de caz: Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă de la Poiana Stalin (28 ianuarie-8 februarie 1951)” (PDF). Caietele CNSAS. București: Editura Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2): pp. 237–250. ISSN 1844-6590. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Liviu-Marius Bejenaru (2008). „Manipulare și dirijare prin observarea stării de spirit a populației. Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la București (2-14 août 1953)” (PDF). Caietele CNSAS. București: Editura Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2): pp. 251–263. ISSN 1844-6590. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• IICCMER (30 aprilie 2009). „Acțiunea de exhumare a partizanului anticomunist Vitan Petru împușcat de securitate la 21 noiembrie 1952”. Arhiva evenimentelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). București. Arhivat din original la 11 august 2017. Accesat în 18 iulie 2017. 
• IICCMER (30 august 2009). „O nouă acțiune de exhumare organizată de IICCR. Cazul Nicolae (Mișu) Selagea, împușcat de Securitate la 2 septembrie 1950”. Arhiva evenimentelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). București. Arhivat din original la 8 noiembrie 2016. Accesat în 30 mai 2017. 
• IICCMER (2 septembrie 2009). „Acțiune de exhumare organizată de IICCR în septembrie 2009. Cazul Nicolae (Mișu) Selagea, împușcat de Securitate la 2 septembrie 1950”. Arhiva evenimentelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). București. Accesat în 30 mai 2017. 
• Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S); Nicolae Ioniță (2009). „Fișe biografice ale șefilor de direcții centrale din Securitate, în anii '60” (PDF). Caietele CNSAS. București: Editura CNSAS (1(3)): pp. 105–106. ISSN 1844-6590. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Memoria (2009). Referință cărții. „Documente - Din arhiva Securității”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria”. XXXII (68/69): 231. Accesat în 8 iunie 2017. 
• Dorin Dobrincu (2009 (LXXXVI)). Referință cărții. „Rezistența armată anticomunistă și rezistența greco-catolică în centrul Transilvaniei. Organizația « Partizanii Regelui Mihai - Armata Secretă » (1948-1950)” (PDF). Revista Arhivelor. Istorie. București: Arhivele Nationale ale României (1): pp. 204–218. ISSN 1453-1755. Arhivat din original (PDF) la 2017-11-07. Accesat în 08/06/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Paula Ivan (2009 (LXXXVI)). Referință cărții. „Formele de represiune a rezistenței anticomuniste în memoria colectivă (I)” (PDF). Revista Arhivelor. București: Arhivele Nationale ale României (1): pp. 219–245. ISSN 1453-1755. Arhivat din original (PDF) la 2017-11-07. Accesat în 12/06/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Memoria (2009). Referință cărții. „Unde sunt cei care nu mai sunt - „Catalogul" celor uciși în temnițele comuniste”. Memoria, Revista gândirii arestate. București: Fundația Culturală „Memoria”. XXXII (68/69): pp. 241 (lettre D). Accesat în 8 iunie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Delphine Saubaber; Marion Guyonvarch (17 decembrie 2009). „La Roumanie de Ceausescu ou l'espionnage généralisé” [România lui Ceaușescu sau spionajul generalizat]. L'Express (în franceză). ISSN 0245-9949. 
• Delphine Saubaber; Marion Guyonvarch (17 decembrie 2009). „Le système de la Securitate était pire que la Stasi” [Sistemul Securității a fost mai rău decât Stasi]. L'Express (în franceză). ISSN 0245-9949. 
• Delphine Saubaber; Marion Guyonvarch (17 decembrie 2009). „Les Roumains sont incapables de se penser coupables” [Românii sunt incapabili să se considere vinovați]. L'Express (în franceză). ISSN 0245-9949. 
• Lavinia Stan (2009). „Truth Commissions in Post-Communism: The Overlooked Solution?” (PDF). Open Political Science Journal (în engleză). Canada: Department of Political Science, St. Francis Xavier University (2 (1)): pp. 1–13. ISSN 1874-9496. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Lavinia Stan; Diane Vancea (2009). „Alegerile parlamentare din 2008: vin vechi în sticle noi”. Sfera Politicii. Bucarest: Fundația Societatea Civilă (131-132): pp. 3–13. ISSN 1221-6720. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Dorin Dobrincu (2010). Referință cărții. „Rezistența armată anticomunistă din Vrancea. Organizația „Vlad Țepeș II" (1949-1950)” (PDF). Colloquium politicum. Timișoara: Universitatea de Vest din Timișoara (1): pp. 103–145. ISSN 2065-8664. Arhivat din original (PDF) la 10 martie 2014. Accesat în 24 noiembrie 2014. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Puica Buhoci (2010 (XVIII)). „Istorie și frauda (I). Caz Penal: cum au dispărut documente incriminatorii din Arhivele C.N.S.A.S. Un furt "garantat" de Academia Cațavencu. Documente”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (68-69). ISSN 1221-6917. Accesat în 02/08/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
• Marius Oprea (2010). „Raiul lui Șușman” (532). București: Editura SC Observator cultural SA. 
• Observator cultural (4 martie 2010). „Marius Oprea a fost demis din fruntea IICCMER!”. Observator cultural. București: Editura SC Observator cultural SA (514). Accesat în 12 iunie 2017. 
• Andrei Cornea (9 martie 2010). „Anticomuniști cu un singur ochi”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. 
• Andrei Miroiu (3 decembrie 2010). „Wiping Out 'The Bandits': Romanian Counterinsurgency Strategies in the Early Communist Period” [Distrugând „bandiții”: Strategii românești de combatere a insurgenților, în perioada comunismului timpurie]. The Journal of Slavic Military Studies (în engleză). Londres: Taylor and Francis. 23 (4): pp. 666–691. doi:10.1080/13518046.2010.526021. ISSN 1351-8046. Accesat în 18 martie 2017. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Puica Buhoci (2011 (XIX)). „Istorie și frauda (II). Cum a dispărut o delațiune din Arhiva C.N.S.A.S pentru a se deschide apoi un proces de calomnie”. Arhivele Totalitarismului. București: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului (INST) (70-71). ISSN 1221-6917. Accesat în 02/08/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)
• IICCMER; Mihai Burcea; Marius Stan (25 martie 2011). Referință cărții. „Alexandru Nicolschi, ilegalist comunist, spion sovietic, deținut și general de securitate” (PDF). IICCMER prezintă în premieră biografia torționarului Alexandru Nicolschi. București. Arhivat din original (PDF) la 13 iulie 2017. Accesat în 21 iulie 2017. 
• Claudia-Florentina Dobre (2011). „Les vingt ans du postcommunisme roumain : L'espace public et les mémoires du communisme” [Cei douăzeci de ani ai postcomunismului românesc: spațiul public și amintirile comunismului]. Sensus Historiae (în franceză). Varsovie. 5: pp. 25–45. ISSN 2082-0860. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Lucia Hossu-Longin (19 august 2011). „Măturile de la Tescani”. Observator cultural. București: Editura SC Observator cultural SA (588). Accesat în 12 iunie 2017. 
• Oana Mateescu (2011). „Losing the Phenomenon: Time and Indeterminacy in the Practice of Anthrohistory” [Pierderea fenomenului: Timp și nedeterminare în practica Antropologiei istorice] (PDF). Unsettling Knowledge, Questioning Discipline (în engleză). Ann Arbor, Michigan: University of Michigan Press. ISBN 978-0472051359. Arhivat din original (PDF) la 3 martie 2016. Accesat în 18 martie 2017. 
• Radu Stancu (2012 (LXXXIX)). Referință cărții. „Ideologie, represiune și pedeapsa cu moartea în deceniul dinaintea adoptării Codului penal din 1969” (PDF). Revista Arhivelor. București: Arhivele Nationale ale României (1): pp. 181–203. ISSN 1453-1755. Arhivat din original (PDF) la 2017-11-07. Accesat în 12/06/2017.  Verificați datele pentru: |date= (ajutor)Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Liviu Pleșa (11 decembrie 2012). „Călăul Mihail Patriciu”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. Accesat în 12 iunie 2017. 
• Lavinia Stan (2012). Referință cărții. „Witch-hunt or moral rebirth? Romanian parliamentary debates on lustration” [Vânătoare de vrăjitoare sau renaștere morală? Dezbateri parlamentare românești privind lustrația]. East European Politics and Societies (în engleză). USA: SAGE Publications în asociere cu American Council of Learned Societies și the American Association for the Advancement of Slavic Studies (26 (2)): pp. 274–295. ISSN 1533-8371. Mentenanță CS1: Text în plus (link) .
• AFP (18 martie 2013). „Après le silence : quand tuer le dictateur ne suffit pas à effacer la dictature” [După tăcere: când să ucidem dictatorul nu e suficient pentru a șterge dictatura]. Le Nouvel Observateur (în franceză). Paris. ISSN 2491-6420. 
• IICCMER (9 mai 2013). „Campaniile de arheologie contemporană ale IICCMER - Dezgropînd crimele comunismului”. Observator cultural. București: Editura SC Observator cultural SA (672). Accesat în 12 iunie 2017. 
• Gabriel Moisa (2013). Referință cărții. „Organizația condusă de Adrian Mihuț (1948-1956)” (PDF). Crisia. Oradea: Editura Muzeului Țării Crișurilor din Oradea (XLIII): pp. 161–179. ISSN 1016-2798. Arhivat din original (PDF) la 27 noiembrie 2014. Accesat în 24 noiembrie 2014. Mentenanță CS1: Text în plus (link)
• Gabriel Moisa; Cosmin Budeancă și Olteanu Florentin (2013). Referință cărții. „Adrian Mihuț - Lider al grupului de rezistență de pe Valea Crișului Alb (1948-1956)”. Destine individuale și colective în comunism. Iași: Editura Polirom (XLIII). ISBN 978-973-46-3432-3. 
• Marius Oprea (14 octombrie 2013). „Marius Oprea apară în instanța securiștii. Istoricul a pledat ca martor în favoarea fostului ofițer Nicolae Paraschiv”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. 
• Liviu Pleșa (3 decembrie 2013). „Cum ucidea Securitatea. Cazul ofițerului Mihail Kovács”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. 
• Mădălin Hodor (Direcția de Investigații, CNSAS) (10 decembrie 2013). „Portret de torționar: Alexandru Vișinescu”. Revista 22. București: Grupul pentru Dialog Social. ISSN 1220-5761. 
• IICCMER (24 aprilie 2014). „Acțiunea de căutare și deshumare a lui Gheorghe Pașca și Gavrilă Rus, uciși de Securitatea comunistă la 5 februarie 1956”. Arhiva evenimentelor Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). București. Arhivat din original la 3 septembrie 2017. Accesat în 21 iulie 2017. 

Filmografie

• Lucia Hossu-Longin (regizor) (1991). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală. http://www.tvrplus.ro/editie-memorialul-durerii-o-istorie-care-nu-se-invata-la-scoala-125377. „Memorialul Durerii - Reportajul TVR privind Vasile Motrescu - Episod 2 Recurs în cazul Motrescu. Rezistența armată anticomunistă în Obcinele Bucovinei a început încă de la sfârșitul războiului, când o grupare paramilitară s-a organizat împotriva Armatei Roșii. Între 1948 și 1955” .
• Lucia Hossu-Longin (regizor) (1991). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală. http://www.tvrplus.ro/editie-memorialul-durerii-o-istorie-care-nu-se-invata-la-scoala-391624. „Memorialul Durerii - Reportajul TVR privind Ion Gavrilă Ogoranu - Episod 3 Moșul. Film biografic al fostului șef al Rezistenței din Munții Făgăraș-Ion Gavrilă Ogoranu” .
• Lucia Hossu-Longin (regizor) (1991). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală, Seria Neagră. https://www.youtube.com/watch?v=zWjkN8PzUK8. „Memorialul Durerii - Reportajul și interviul lui Alexandru Nicolschi - Episod Torționarii: Alexandru Nicolschi - Pagină la TVTR+” .
• Lucia Hossu-Longin (regizor) (1991). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală. http://www.tvrplus.ro/editie-memorialul-durerii-o-istorie-care-nu-se-invata-la-scoala-358565. „Memorialul Durerii - Reportajul TVR privind grupul Capotă-Dejeu - Episod O istorie a bravilor: Grupul din masivul Vlădeasa-Suferințele urmașilor. În fostul sediu al securității din Cluj, au fost anchetați, începând cu 7 decembrie 1957, toți membri grupului Capotă-Dejeu” .
• Lucia Hossu-Longin (regizor) (1991). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală. https://www.youtube.com/watch?v=nt0q_tkkbNk. „Memorialul Durerii - Reportajul TVR privind grupul Ion Paragină - Episod O istorie a bravilor. Grupul lui Ion Paragină - Pagină la TVTR+” .
• Lucia Hossu-Longin (regizor) (1992). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală. http://www.dailymotion.com/video/xrqvlg. „Memorialul Durerii - Celebrul reportaj de la TVR privind Elisabeta Rizea, redifuzat frecvent. Interviul a fost realizat în 1992 - Episod 24 Viteaza din Nucșoara - Pagină la TVTR+” .
• Ioan Roșca (regizor) / Procesul comunismului (2008). Mărturia lui Gavril Vatamaniuc. http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/vatamaniucg/filme/#player-placemark. „Seria de interviuri-mărturie / 55 videos - Prefață lui Ioan Roșca)” .
• TVR Internațional / Procesul comunismului (4 decembrie 2009). Dezbatere privind sensul Procesului Comunismului / Mărturia lui Gavril Vatamaniuc. https://www.youtube.com/watch?v=7nHE53jHoQQ&list=PL2F2D5795ADD9181E. 
• Mirel Bran (regizor) (21 decembrie 2009). Reportaj de la France 24 din 21/12/2009 privind investigațiile arheologice ale crimelor Securității : Les crimes du régime communiste hantent toujours la mémoire roumaine. http://www.france24.com/fr/20091218-crimes-r-gime-communiste-hantent-toujours-moire-roumaine/. „La douăzeci de ani de la căderea regimului comunist, românii încearcă să se împace cu trecutul lor. Noua generație se strecoară în istoria dureroasă a țării sale, cu un obiectiv declarat: să întoarcă pagina.” .
• Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca (17 septembrie 2010). Conferință „Memoria vie a spiritualității românești cu un invitat deosebit: Gavril Vatamaniuc”. http://foaienationala.ro/conferinta-cu-gavril-vatamaniuc-erou-al-rezistentei-armate-din-muntii-bucovinei-videofotoaudio.html. „Organizat de „Biblioteca Academiei de Studii Economice” și „Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca” - Pagină la Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca” .
• Fundația Ion Gavrilă Ogoranu. Zilele Rezistenței Naționale Anticomuniste, Sâmbăta de Sus, 22-24 iulie 2011, Simpozion. Gavril Vatamaniuc, luptătorul în rezistnța armată anticomunistă din Munții Bucovinei. https://www.youtube.com/watch?v=D6hhiGToVtk. .
• Laurențiu Ungureanu (regizor) (8 iunie 2013). Mărturii video. Tragica epopee a lui Toma Arnăuțoiu, eroul din munți. http://adevarul.ro/cultura/istorie/mArturii-video-tragica-epopee-toma-arnautoiu-eroul-munti-1_51b2ffe4c7b855ff566ed236/index.html. „Reportaj publicat de jurnalul Adevărul” .
• Lucia Hossu-Longin (regizor) (30 noiembrie 2013). Memorialul Durerii, o istorie care nu se învață la școală. Șef al Penitenciarului de pedeapsă Maior Alexandru Vișinescu a condus închisoarea tăcerii de la Râmnicu Sărat între anii 1950-1963. http://www.tvrplus.ro/editie-memorialul-durerii-o-istorie-care-nu-se-invata-la-scoala-157656. „Memorialul Durerii - Serie Torționarii - Reportaj de la TVR privind torționarii comuniști - Episod 8 Alexandru Vișinescu” .
• Mihai Constantinescu (regizor) (2013). Elisabeta Rizea. https://www.youtube.com/watch?v=AiUhdtJF-rY. „Documentar susținut de Asociația pentru Promovarea filmului românesc/Romanian Film Promotion (APFR) - Pagină la RFP” .
• Gheorghe Petrov (IICCMER) (28 aprilie 2014). Arheologia crimelor comunismului. Cazul Gheorghe Pașca și Gavrilă Rus - Năsăud (28-29.04.2014). https://www.youtube.com/watch?v=sNzOPyvfYpk. „Reportaj de IICCMER privind arheologia crimelor comuniste” .

Ficțiuni și adaptări cinematografice

• Binecuvântată fii, închisoare - Nicolae Mărgineanu (regizor și producător) (8 noiembrie 2001). Binecuvântată fii, închisoare. https://www.youtube.com/watch?v=vKmlejIL5Eg. „Adaptarea cinematografică a scrierii cu caracter autobiografic a scriitoarei Nicole Valéry-Grossu „Bénie sois-tu, prison”” , redactată în limba franceză și publicată în Franța. În limba română, a fost tradusă cu titlul „Binecuvântată fii, închisoare” și a fost publicată la Editura Univers din București, în anul 1997, iar ediția a doua în 2002.
• Portretul luptătorului la tinerețe - Constantin Popescu (regizor); Titi Popescu (producător) (13 februarie 2010). Portretul luptătorului la tinerețe. https://www.youtube.com/watch?v=zEaME8lDFeI. „Film despre viata lui Ion Gavrilă Ogoranu si a grupului său de luptători anticomuniști” .
• Poarta Albă - Nicolae Mărgineanu (regizor) (17 octombrie 2014). Poarta Albă. https://www.youtube.com/watch?v=LabZlcaBppo. „Frescă dramatică despre unul dintre cele mai groaznice lagăre de concentrare comuniste din România, pe Canalul Dunăre-Marea Neagră. Numeroși participanți la Rezistența anticomunistă au fost trimiși și au pierit acolo.” 

Analiza, consiliere și corecturi

• Cosmin Budeancă, Director de la IICCMER, consiliere și contacte, 2013-2017.
• Dorin Dobrincu, istoric specializat în rezistența anticomunistă din România, corecții, 2017.
• Liviu Țăranu, cercetător la C.N.S.A.S, informații și analize cu privire la mișcarea legionară după 1945, 2016-2017.
• Lucian Vasile, cercetător la IICCMER, Șef al Biroului Educație și Memorie, corectură și traducere în limba română, 2013-2016.
• Alexandru Pătrașcu, autor blogului Despre demnitate (Despre demnitate - Povestea unor oameni (aproape) necunoscuți) și intervievatorul lui Gavril Vatamaniuc (luptător în rezistență), Sursa informații inedita și contacte la IICCMER, traducere în limba română, 2013-2017.

Note

Principalele grupuri și personaje ale rezistenței românești

Note și referințe

Alte referințe

Articole conexe

• Revolta de la Brașov
• Revoluția Română din 1989
• Frații pădurii (Rezistența anticomunistă în statele baltice)
• Armata Insurecțională Ucraineană (Rezistența anticomunistă în Ucraina)
• Lucrări despre rezistența armată anticomunistă din România
• Istoria României
• Lovitura de stat de la 23 august 1944
• Republica Socialistă România
• Războiul Rece
• Blocul răsăritean
• Anticomunism

Legături externe

• Ordonanță de Urgență privind decorația Crucea Comemorativă a Rezistenței Anticomuniste - Înființarea Crucii Comemorative a Rezistenței Anticomuniste, prin ordonanță de urgență a Guvernului României din 29 iunie 2000. Pagina descriptivă a crucii memoriale : Crucea Comemorativă a Rezistenței Anticomuniste.
• Comisia Prezidențială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste Din România / Raport Final, 2006 - Raport final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006, Președinte al Comisiei: Vladimir Tismăneanu.
• Communistcrimes.org - Site-ul internet estonian dedicat crimelor comunismului, pagina despre România.